Convenţia de la Balta-Liman între Rusia şi Turcia privind Principatele Române a fost încheiată la 19 aprilie/1 mai 1849 şi a avut rolul de restabilire a implicării politice a Rusiei şi a Imperiului Otoman în viaţa politică de conducere a Principatelor Române după revoluţia din 1848-1849, potrivit volumului ''Istoria României'' (Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Bucureşti, Corint, 2005).

Convenţia încheiată între Turcia şi Rusia privind Principatele Române la 19 aprilie/1 mai 1849 a avut rolul de a modifica Regulamentele organice din 1831, aducând anumite prevederi care vizau organizarea politică a celor două principate, conform volumului ''Tratatele internaţionale ale României 1354-1920'' (Prof. univ. dr Ion Ionaşcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975).

În acord cu prevederile acestei convenţii domnitorii celor două ţări române nu mai erau aleşi pe viaţă, ci erau numiţi de sultanul otoman pe o durată de şapte ani. Adunările obşteşti ordinare şi extraordinare, funcţiile lor deliberative erau încredinţate unor sfaturi sau divanuri ad-hoc, formate din boierii ''cei mai notabili şi cei mai demni de încredere'', potrivit textului Convenţiei, indică volumul ''Istoria României în Texte'' (Coordonator Bogdan Murgescu, Corint, Bucureşti, 2001).

Documentul prevedea, totodată, două comitete de revizie, unul la Iaşi şi unul la Bucureşti, acestea având rolul de revizuire a Regulamentelor Organice.

Ca urmare a încheierii revoluţiei în cele două principate, după intervenţia armată străină a trupelor otomane şi a celor ruseşti, în document se menţiona staţionarea a 25.000-35.000 de soldaţi pentru fiecare din cele două părţi până la ''restabilirea liniştei frontierelor'' iar ulterior să rămână circa 10.000 de soldaţi. În timpul acestei perioade de ocupaţie în cele două principate române, se instituia funcţionarea unui comisar extraordinar, rus şi turc, cu rolul de ''supraveghere a mersului treburilor şi să dea împreună sfaturi hospodarilor'', potrivit lucrării ''Istoria Modernă a Românilor'' (Profesorul Nicolae Isar, partea a II-a 1848-1878, Ediţia a II-a, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005).

Prevederile convenţiei aveau o valabilitate de şapte ani fără însă a anula celelalte clauze existente între cele două curţi privind ţările române, indică volumul ''Tratatele internaţionale ale României 1354-1920''.

Cele două puteri au numit domni pe Barbu Ştirbei în Ţara Românească şi pe Grigore Al. Ghica în Moldova. Aceştia, în acord cu atribuţiile limitate care le-au fost conferite şi cu situaţia externă grea a Principatelor Române, au reuşit să ducă mai departe cele două principate pe linia dezvoltării social-economice şi a instituirii unor instituţii corespunzătoare acestei dezvoltări. Mai mult de atât, în plan politic, domnul Moldovei a fost un premergător al Unirii de la 1859. În planul politicii interne, de modernizare a instituţiilor şi de dezvoltare social-economică, măsurile celor doi domni au fost aproape similare, mai notează profesorul Nicolae Isar în lucrarea ''Istoria Modernă a Românilor Partea a II-a 1848-1878'' (Prof. Univ. Dr. Nicolae Isar, Ediţia a II-a, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005). Aceste măsuri adoptate au fost valabile în prima parte a domniei, până în anul 1853, deoarece după declanşarea conflictului Crimeii, odată cu noua ocupaţie rusească, timp de aproape un an de zile (octombrie 1853-septembrie 1854) ei îşi părăsesc scaunele şi se refugiază la Viena, de unde vor reveni abia după evacuarea trupelor ruse, pentru a domni încă doi ani, respectiv în intervalul septembrie 1854-iulie 1856. Astfel, cu acea perioadă de întrerupere, cei doi domni au dus mandatul de şapte ani până la capăt.

În ce priveşte problema exilaţilor, domnul Moldovei Grigore Al. Ghica a admis revenirea în ţară a exilaţilor, iar unora le-a oferit funcţii publice, cum a fost cazul lui Mihail Kogălniceanu, dar Barbu Ştirbei în Ţara Românească a fost obligat şi de condiţiile apăsătoare ale celor două puteri să refuze revenirea în ţară a celor exilaţi, revoluţionarii munteni au format mare parte din grosul emigraţiei din 1848. Grigore Al. Ghica a recurs la iniţiative şi măsuri prin care a asigurat un anumit statut de autonomie pentru Moldova, iar în raport de împrejurări a avut iniţiative în perspectiva pregătirii Unirii.

Cei doi domni au avut merite importate pentru organizarea armatei naţionale, în acord cu prevederile Convenţiei de la Balta-Liman. Era stipulată organizarea armatei pământene pentru asigurarea ordinii interne dar în viziunea autorităţilor ruse de ocupaţie, după evenimentele de la 1848, această armată a fost destinată evitării producerii unor noi mişcări revoluţionare. Barbu Ştirbei a înfiinţat chiar o şcoală militară pentru ofiţeri, a luat măsuri de reorganizare a corpurilor de grăniceri şi de dorobanţi (jandarmi), a unităţilor de pompieri, dar şi în ce priveşte creşterea efectivelor acestora, indică lucrarea ''Istoria Modernă a Românilor Partea a II-a 1848-1878''. Măsuri similare în ce priveşte creşterea efectivelor, în special la nivelul unităţilor grănicereşti, a adoptat în Moldova şi domnul Grigore Al. Ghica.

În domeniul învăţământului, Barbu Ştirbei şi Grigore Al. Ghica au restabilit, prin reformele lor, locul limbii române ca limbă de predare pe toate treptele de învăţământ. Barbu Ştirbei a organizat învăţământul secundar în Ţara Românească, prin înfiinţarea unor şcoli cu profil real, în acord cu cerinţele societăţii. Pe baza Noii programe de învăţături, din anul 1850, în anul următor au fost reluate, pe baze lărgite, cursurile centrului şcolar de la Sf. Sava, apoi au fost înfiinţate din dispoziţiile Domnului, o şcoală de arte şi meserii (1855), o şcoală de agricultură la Pantelimon (1853). În Moldova, în anul 1850 a fost elaborată o importantă legiuire şcolară ''Aşezământul pentru reorganizarea învăţăturilor publice'' (elaborată de o Comisie din care făceau parte printre alţii Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu). Acest demers a proclamat pentru prima dată în legislaţia şcolară românească principiul modern al gratuităţii învăţământului primar, chiar dacă în condiţiile vremii nu putea fi aplicat acest principiu. În timpul lui Grigore Al. Ghica s-a pus pentru început problema ca pe cheltuiala statului să fie finanţat un număr redus de şcoli săteşti, câte una în fiecare ocol, fiind vorba de u număr de peste 60 de şcoli. Au fost înfiinţate gimnazii orăşeneşti, şcoli de fete, şcoli reale ş.a.

Au fost adoptate unele măsuri în planul modernizării administraţiei şi în plan edilitar-urbanistic, precum organizarea poştelor, reglementarea situaţiei funcţionarilor publici, amenajarea drumurilor şi asigurarea serviciilor de transport, ridicarea unor importante edificii orăşeneşti şi amenajarea unor zone de agrement, precum la Iaşi, ridicarea cazărmii şi amenajarea grădinii Copou, la Bucureşti, ridicarea clădirii Teatrului Naţional şi finalizarea amenajării grădinilor Cişmigiu şi Cotroceni, scrie profesorul Nicolae Isar în volumul ''Istoria Modernă a Românilor Partea a II-a 1848-1878''.

A fost tipărită din grija domnitorului Barbu Ştirbei, în anul 1851, Condica criminalicească şi de procedură, care a fost pusă în aplicare în ianuarie 1852. O iniţiativă similară a fost avută în vedere şi în Moldova, însă lucrarea Comisiei numită în acest scop nu s-a încheiat în timpul anilor de domnie ai lui Grigore Al. Ghica.

În aprilie 1851 au fost promulgate Aşezămintele agrare care au avut rolul de a reglementa relaţiile dintre proprietari şi ţărani, pentru a înlătura o serie de abuzuri în sfera acestor relaţii. Aceste iniţiative au avut rolul de a rezolva problema agrară în spiritul intereselor proprietarilor de pământ.

Odată cu declanşarea crizei internaţionale în anul 1853 între Rusia şi Imperiul Otoman, cu implicarea ulterioară un an mai târziu a Franţei şi Marii Britanii, Principatele Române s-au văzut în faţa unei noi situaţii internaţionale care avea să permită parcurgerea unor noi paşi spre unire şi independenţă. În iulie 1853, Principatele au fost ocupate de trupele ruse, guvernul turc a respins ultimatumul dat de ţar, iar cei doi domni români au plecat în Austria, potrivit volumului ''Istoria României''. Imperiul Otoman a declarat război Rusiei la 4/16 octombrie 1853. Şi Marea Britanie şi Franţa au declarat război Rusiei la 16/28 martie 1854. Puterea de la Viena a profitat de situaţia apărută pentru a juca abil politico-diplomatic în vederea extinderii sferei de influenţă a ţării lor la Dunărea de Jos.

Semnarea Convenţiei de la Boiacikoy din 2/14 iunie 1854 între Austria şi Turcia a forţat retragerea Rusiei din Principatele Române, iar Austria avea voie să ocupe cele două principate şi să le administreze. În perioada iulie-septembrie 1854 forţele ruseşti părăseau principatele şi intrau forţele austriece, iar puterea de la Viena a trecut la impunerea propriului sistem de organizare administrativă, indică volumul ''Istoria României''. ''Împăratul austriac se angaja de a restabili în Principatele Române, de comun acord cu guvernul otoman, starea de lucruri conformă cu privilegiile asigurate de Sublima Poartă relativ la administrarea acestor ţări. Austria se angaja de a nu intra în înţelegere cu Rusia în vederea atingerii integrităţii Imperiului Otoman. Odată ce se va încheia pace între Turcia şi Rusia, Austria se angaja în cel mai scurt timp să îşi retragă trupele de pe teritoriul Principatelor'', conform textului Convenţiei, indică volumul ''Tratatele internaţionale ale României 1354-1920''.

Sfârşitul războiului Crimeii în 1856 a fost parafat prin semnarea tratativelor de pace de la Paris din 18/30 martie 1856. Prevederile au influenţat hotărâtor dezvoltarea politică a Principatelor, care au rămas sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar beneficiau de protecţia colectivă a marilor puteri, care interziceau unei puteri unice să intervină în problemele interne ale Principatelor, menţionează lucrarea ''Istoria României''. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: historia.ro