Torino, oraşul capitală al provinciei Piemont din nordul Italiei, este un punct de referinţă pentru harta istoriei fotbalului din peninsulă. Industriaşii elveţieni şi englezi sunt cei care au adus la sfârşitul secolului XIX fotbalul în această parte a Italiei. Sportul a devenit repede foarte cunoscut, iar în 1897 a fost înfiinţat clubul Juventus Torino.

În 1891, Internazionale FC Torino, condus de Ducele de Abruzzi, a început antrenamentele şi disputarea meciurilor de fotbal. Trei ani mai tâziu, a fost înfiinţat în oraş Football Club Torinese, pentru ca în anul 1900 FC Torinese să absoarbă Internazionale FC Torino într-o singură entitate sportivă. Data de referinţă pentru apariţia oficială a clubului FC Torino este 3 decembrie 1906 în Voigt Brewery (astăzi barul Norman) în Via Pietro Micca. Un grup de suporteri disidenţi faţă de clubul Juventus Torino, conduşi de Alfredo Dick Swiss, au făcut joncţiunea cu FC Torinese şi s-a înfiinţat asftel Torino Football Club. Hans Schoenbrod a fost preşedintele clubului. Au disputat meciurile pe Umberto I Velodrome, arenă care a găzduit şi primul campionat italian de fotbal în anul 1898. La cererea lui Alfredo Dick culorile clubului au fost schimbate din galben-negru în grena, cu referire la clubul său favorit Servette Geneva dar şi culoarea de referinţă pentru Familia de Savoia, cu trimitere la batista pătată de sângele mesagerului care a adus vestea victoriei din 1706 de eliberare a Torino de sub francezi, potrivit https://www.ballebaazi.com/. Cu această nouă echipă formată, oraşul avea să fie divizat din punct de vedere fotbalistic între Juventus şi Torino FC, iar fiecare confruntare dintre cele două echipe se numea ''Derby Della Mole'', conform https://www.serieaspotlight.com/.

În vara anului 1939, industriaşul Ferruccio Novo a preluat preşedinţia clubului şi traseul echipei a început să se schimbe, indică https://www.blissfrombygonedays.com/. Novo a reorganizat clubul şi a creat o reţea sofisticată de căutare de talente, fiind schimbată şi tactica de joc a echipei, într-un sistem 4-2-4 care ulterior avea să fie îmbrăţişat de naţionala Braziliei, zece ani mai târziu, iar apoi de Olanda care avea să dezvolte pe acest sistem fotbalul total. Implementarea acestui sistem de joc avea să aducă seria formidabilă de succese din anii 1940, cu cinci titluri de campioni ai Italiei (1942-43, 1945-46, 1946-47, 1947-48, 1948-49), o cupă şi 88 de partide jucate fără înfrângere, cel mai mare număr de goluri marcate într-un meci fiind 10-0 împotriva celor de la Alessandria, iar în sezonul 1947-1948 au marcat un total de 125 de goluri.

În 1942, preşedintele Ferruccio Novo a reuşit să aducă doi tineri talentaţi din Venezia, care erau şi foarte buni prieteni, Ezio Loik şi cel care avea să devină simbolul lui Torino, Valentino Mazzola, tatăl celebrului atacant al lui Internazionale Sandro Mazzola din anii 1960, potrivit https://forzaitalianfootball.com/. Cei doi jucători aveau să contribuie decisiv, în primul lor sezon la Torino, la cel de-al doilea titlu din istoria clubului (primul titlu fusese obţinut în 1927-1928 în formatul de campionat Divisione Nazionale). După război, în sezonul 1945-1946 Torino a continuat să domine categoric fotbalul italian. A fost primul sezon al unei invincibilităţi de patru ani pe teren propriu pe intimidanta arenă Stadio Filadelfia, care avea să rămână o fortăreaţă de neînvins până în aprilie 1949.

Supremaţia echipei Torino a fost inepuizabilă, în acele sezoane, un exemplu elocvent fiind meciul cu Roma din 28 aprilie 1946. După doar 20 de minute de la debutul partidei, scorul indicat pe tabelă menţiona 6-0 pentru torinezi. La pauza meciului, disputat în capitala Italiei, antrenorul Luigi Ferrero a transmis echipei sale să încetinească ritmul şi să nu umilească Roma. La final s-a încheiat 7-0, iar fanii gazdă prezenţi pe stadionul din Roma au salutat în picioare spectacolul oferit de Granata. Valentino Mazzola a scris cu adevărat istorie în scurta sa perioadă jucată pentru Torino, în cele cinci sezoane reuşind peste 100 de goluri, un mijlocaş ofensiv extraordinar cu un foarte bun joc aerian şi cu şuturi puternice, foarte util echipei prin pasele decisive şi prin interceptările reuşite. Este considerat unul dintre cei mai buni mijlocaşi ai fotbalului italian, căpitan şi lider desăvârşit în teren şi vestiar pentru Torino. Ofertele curgeau de la alte cluburi pentru Valentino Mazzola însă preşedintele Novo nu l-a lăsat să părăsească echipa, ceea ce avea să fie o decizie importantă pentru titlurile câştigate anii următori. Echipa a cucerit titlul cu numărul patru cu 16 puncte avans în faţa echipei AC Milan, reuşind în acel sezon 89 de goluri marcate şi recordul de 39 de puncte obţinute pe teren propriu dintr-un total posibil de 40. În total, în cele cinci sezoane încununate cu titluri, Torino a reuşit să marcheze 483 de goluri şi a cedat doar 165 de meciuri. A fost cu adevărat una dintre cele mai puternice echipe din istoria fotbalului, conform https://forzaitalianfootball.com/

Renumele ''Il Grande Torino'' avea să rămână marcă de referinţă pentru istoria clubului, în meciurile Italiei cu Ungaria şi cu Elveţia din 1946 zece dintre jucătorii naţionalei proveneau de la echipa din Piemont, indică https://www.pastemagazine.com/. În sezonul 1942-1943, ''Il Grande Torino'' a fost prima echipă din istoria fotbalului italian care a reuşit să câştige campionatul naţional şi cupa Italiei. O performanţă similară reuşiseră anterior la nivelul fotbalului continental trei echipe: Atletic Bilbao, Aston Villa şi Preston North End, conform https://www.blissfrombygonedays.com/. În sezonul 1947-1948, a câştigat campionatul cu un avans de 16 puncte, în acel moment sistemul de calcul al federaţiei italiene acorda două puncte pentru o victorie, marcând în total 125 de goluri şi adjudecându-şi victoria în 19 din cele 20 de partide ale ediţiei de campionat, indică portalul https://www.fourfourtwo.com/.

Anul 1949 avea să fie fatal pentru una dintre cele mai iubite echipe ale fotbalului italian. La 1 mai 1949, echipa italiană s-a deplasat la Lisabona să joace împotriva echipei locale Benfica. Meciul s-a disputat pe Stadionul Naţional din Lisabona în faţa a circa 40.000 de spectatori. Partida s-a încheiat cu victoria Benficăi (1-0), însă a fost o bună oportunitate pentru un meci internaţional pentru echipa italiană. În după-amiaza zilei de 4 mai 1949, aparatul FIAT G.212 trimotor al companiei Avio Linee Italiane care aducea echipa de la Lisabona a întâmpinat o zonă de ceaţă densă deasupra oraşului Torino şi a dealurilor din împrejurimi. La ora locală 17:05 p.m. aparatul a ieşit de pe culoarul de zbor şi pe fondul unei defecţiuni la altimetrul de bord s-a prăbuşit în zidurile grădinii din spatele Basilicii Superga, aflată pe unul dintre dealurile oraşului Torino. Catastrofa a fost fatală pentru toţi cei aflaţi la bord: 18 jucători, 3 manageri, 3 antrenori, 3 jurnalişti şi cei patru membri ai echipajului, conform https://www.blissfrombygonedays.com/. Tragedia Superga a şocat opinia publică internaţională, Granata, ''Il Grande Torino'', fiind oprită din supremaţia sa asupra fotbalului italian. Au fost organizate funeralii, la 6 mai 1949, la Torino la care au participat aproape un milion de oameni ca să aducă un omagiu celei mai frumoase echipe a Italiei acelor vremuri. Cei 18 jucători care şi-au pierdut viaţa în tragedia aviatică au fost: Valerio Bacigalupo, fraţii Aldo şi Dino Ballarin, Émile Bongiorni, Eusebio Castigliano, Rubens Fadini, Guglielmo Gabetto, Ruggero Grava, Giuseppe Grezar, Ezio Loik, Virgilio Maroso, Danilo Martelli, Valentino Mazzola, Romeo Menti, Piero Operto, Franco Ossola, Mario Rigamonti şi Július Schubert.

''Eroii sunt întotdeauna nemuritori în ochii celor care cred în ei'' a scris cunoscutul jurnalist şi scriitor italian Indro Montanelli despre sfârşitul tragic al formaţiei cunoscute de iubitorii fotbalului drept ''Il Grande Torino'', unanim apreciată drept una dintre echipele de legendă ale istoriei fotbalului. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.pesmitidelcalcio.com