Tratatul de la Lausanne a fost ultimul acord de pace negociat la sfârşitul Primului Război Mondial şi singurul care este valabil încă şi astăzi. A reprezentat cadrul de intermediere pentru condiţiile de pace dintre Turcia şi ''Puterile Aliate şi Asociate'' - Franţa, Germania, Grecia, Italia, Japonia, Marea Britanie, România şi Serbia.

Cu prilejul Conferinţei de la San Remo (19-26 aprilie 1920), desfăşurată anterior Tratatului de la Sevres, Marea Britanie şi Franţa au împărţit fostele teritorii otomane din Orientul Mijlociu, folosind sistemul de mandat al Ligii Naţiunilor. Reglementarea păcii cu Imperiul Otoman, după Primul Război Mondial, a fost realizată prin semnarea Tratatului de la Sevres, încheiat la 10 august 1920, între Puterile Aliate şi Asociate şi Turcia, parte a tratatelor de pace semnate cu prilejul Conferinţei de la Versailles, conform www.oxfordreference.com. Documentul cuprindea Convenţia Ligii Naţiunilor, textul dedicat încheierii păcii cu Turcia şi o anexă, potrivit http://sam.baskent.edu.tr. Semnarea tratatului, după aproape cincisprezece luni de negocieri, a însemnat sfârşitul Imperiului Otoman şi a obligat Turcia să renunţe la drepturile sale asupra posesiunilor din nordul Africii şi din Peninsula Arabică, a stabilit noi graniţe pentru statul turc, a oferit cadrul necesar formării statului independent Armenia, a propus crearea unui stat care să includă mare parte a kurzilor sub denumirea de Kurdistan şi a stabilit cuantumul despăgubirilor de război. Tratatul de la Sevres a partiţionat teritoriul anatolian al Imperiului Otoman. Doar o parte destul de redusă a rămas în jurisdicţia Turciei după ce Grecia, Italia şi Franţa au ocupat anumite regiuni.

Ismet Inönü şi Mustafa Kemal (cu pălăriile în mâini), ieşind din clădirea Adunării Naţionale.

Sursa foto: historia.ro 

Refuzând termenii acestei înţelegeri, forţele Mişcării naţionaliste turce sub comanda lui Mustafa Kemal Ataturk au respins forţele armate franceze din sud-estul Anatoliei, conform https://thelausanneproject.com. Încurajate de premierul britanic David Lloyd George, forţele armate ale Greciei au lansat o incursiune în teritoriul Anatoliei. Bătălia de la Sakarya, din septembrie 1921, a fost oportunitatea de a întoarce favorabil situaţia împotriva invadatorilor. Refuzând negocierea armistiţiului în primăvara anului următor, Kemal Ataturk a continuat lupta. În septembrie 1922, forţele armate elene s-au retras. După respingerea armatei elene de la Izmir atenţia lui Kemal Ataturk s-a concentrat asupra forţelor britanice şi franceze care ocupau Dardanele, care se încadra ''zonei neutre'' create în acord cu prevederile Tratatului de la Sevres. Această zonă includea vechea capitală a otomanilor Istanbul, precum şi importantele strâmtori care conectau mările Neagră şi Egee.

În configuraţia relaţiilor interliate după anul 1918 au apărut anumite sciziuni generate de problema reparaţiilor germane. Franţa a recunoscut unilateral regimul lui Mustaka Kemal Ataturk în anul 1921 şi a renunţat la poziţia britanică în timpul crizei Chanak din septembrie 1922, atunci când conflictul dintre Marea Britanie şi Turcia se amplificase astfel încât părea la câteva ore distanţă. Analizând situaţia din Turcia, membri ai parlamentului britanic din Partidul Conservator au luat atitudine împotriva guvernului, criza politică a pus capăt carierei premierului Lloyd George chiar dacă zona neutră din Turcia a fost menţinută. Ocuparea de către Franţa şi Belgia a zonei Ruhr, în ianuarie 1923, a compromis şi mai mult relaţiile interliate. Statele Unite s-au retras din obligaţiile trasate de tratatele de pace de la Paris, pe care preşedintele american Woodrow Wilson le susţinuse intens.

La 11 octombrie 1922, în portul Mudanya din Marea Marmara, a fost semnat armistiţiul între Antanta şi Turcia, operaţiunile militare dintre forţele elene şi turce luau sfârşit, potrivit volumului ''Istoria Universală Contemporană Vol. I 1017-1945'' (Conf. univ. dr. N. Z. Lupu, Conf. univ. dr. Gh. N. Căzan, Lect. univ. dr. C. Buşe, Universitatea din Bucureşti, 1979). Abordarea problemei turce trebuia reglementată în cadrul unor negocieri dedicate. Astfel, în noiembrie 1922, în oraşul elveţian Lausanne au început negocierile dedicate reglementării chestiunii turce. S-au desfăşurat în două etape, separate de un scurt hiatus (4 februarie - 24 aprilie 1923), determinat de o dispută între reprezentantul turc ministrul de externe Ismet Inonu, care conducea delegaţia Turciei, şi secretarul Foreign Office-ului britanic George Nathaniel Curzon privind semnarea versiunii draft a proiectului de tratat, conform https://thelausanneproject.com.

Contrastant altor conferinţe de pace, ''Conferinţa de la Lausanne privind Chestiunile din Orientul Apropiat'' s-a desfăşurat într-un cadru de negocieri în care partea învinsă încă avea forţe armate pe teren. Versiunea finală a Tratatului de la Lausanne a fost semnată la 24 iulie 1923 şi a fost ratificată de Marea Adunare Naţională la Ankara în august acelaşi an. În obţinerea succesului pentru Turcia, Ismet Inonu, cu un profil consolidat de lider militar nu avea, în schimb, nici un fel de activitate diplomatică, comparativ cu britanicul George Nathaniel Curzon, care îndeplinise funcţia de guvernator adjunct al Indiei şi fusese mult timp decan al corpului diplomatic.

Negocierile s-au desfăşurat la nivelul a trei comisii. Prima Comisie, Chestiunile Militare şi Teritoriale, a stabilit delimitările în ce priveşte graniţa Turciei cu Grecia, în Tracia, şi în legătură cu noul mandat britanic asupra Irakului, care includea bogata zonă de petrol Mosul. Discuţiile au luat în calcul, de asemenea, o nouă convenţie care să guverneze condiţiile tranzitării de către navele de război prin strâmtori, o arteră internaţională pe care atât reprezentanţii ruşi cât şi cei turci au avansat propunerea să fie închisă complet navelor militare. Ministrul de externe turc Ismet Inonu, care mai târziu avea să devină al doilea preşedinte al Turciei între anii 1938-1950, şi liderul delegaţiei elene Eleftherios Venizelos au cerut fiecare reparaţii plătite de partea adversă, schimburi privind chestiunile demografice regionale şi de refugiaţi.

Sursa foto: greeknewsagenda.gr 

Dezbaterile concentrate la nivelul celei de-a doua comisii, Regimul Străinilor, au urmărit înlocuirea vechilor capitulaţii, acea reţea de convenţii bilaterale prin care străinii se bucurau de statut extrateritorial în cadrul domeniilor Sultanului, având posibilitatea să îşi exercite şi să îşi apere drepturile lor în curţi speciale. Otomanii au abolit unilateral regimul capitulaţiilor în anul 1914. Delegaţiile britanică, franceză şi niponă au apreciat, la nivelul discuţiilor acestei comisii, faptul că sistemul legal din Turcia nu se dezvoltase suficient pentru ca străinii să se simtă în siguranţă fără aceste măsuri de protecţie oferite. În cadrul discuţiilor desfăşurate la nivelul celei de-a treia comisii, care a vizat ''Chestiunile Financiare şi Economice'', au fost abordate în special modalităţile de împărţire şi gestionare ulterioară a vastelor datorii acumulate de fostul regim otoman.

Consemnarea formală a lucrărilor conferinţei arată faptul că secretarul Foreign Office-ului britanic Curzon a colaborat îndeaproape cu senatorul şi ambasadorul Franţei Maurice Bompard şi cu senatorul şi ambasadorul Italiei Marquis Camillo Garroni pentru a-l determina pe Ismet Inonu să îşi tempereze insistenţa privind ''independenţa şi suveranitatea'' noului stat turc, indică portalul https://thelausanneproject.com. Asemenea lui Venizelos, Ismet Inonu era îngrijorat de faptul că trebuia să păstreze sprijinul guvernului sceptic turc. Cei doi oameni politici grec şi turc poartă creditul pentru acordul de ''neamestecare'' a populaţiilor turcă şi greacă care fusese semnat în ianuarie 1923. Acest demers a vizat strămutarea a 1,5 milioane de oameni, la care s-au adăugat sute de mii de musulmani din Balcani, care au fost trimişi spre est prin mijloace mai puţin formale de-a lungul deceniului anterior, indică sursa citată anterior. Chiar dacă reprezenta un acord bilateral separat, Convenţia privind schimbul de populaţii greacă şi turcă a fost un rezultat al conferinţei de la Lausanne. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Convenţia Strâmtorilor, care a permis trecerea liberă a navelor de război prin strâmtorile care erau parţial demilitarizate.

Chestiunea privind statutul zonei petrolifere Mosul a rămas în dispută, fiind luată în dezbatere pentru a fi reglementată de către Liga Naţiunilor în anul 1925. A fost instituită o comisie dedicată a Ligii Naţiunilor, care s-a deplasat în perioada ianuarie - iulie 1925 în regiune pentru a documenta speţa, iar în iulie acelaşi an Comisia a înaintat un raport Ligii Naţiunilor. Mosul a fost acordat Irakului şi chestiunea a fost definitivată prin semnarea în 1926 a tratatului de graniţă dintre Turcia şi Irak, iar pentru o perioadă de 25 de ani guvernul turc primea un procent de 10% din extracţia de petrol din această zonă petroliferă. În acord cu stipulările Tratatului de la Lausanne Turcia putea să sape pentru a scoate la suprafaţă gaz şi petrol.

Conform tratatului, erau demarcate graniţele Turciei cu Grecia, Bulgariei, erau cedate formal toate cerinţele turcilor privind Insulele Dodecaneze (conform Articolului 15), pretenţiile privind Cipru (Articolul 20), privind Egipt şi Sudan (Articolul 17), privind Irak şi Siria (Articolul 3), conform https://thediplomaticinsight.com.

Sursa foto: greeknewsagenda.gr  

Turcia şi-a recunoscut cuantumul întreg al datoriei de 130 milioane de lire sterline care era distribuită proporţional între statul turc şi fostele teritorii otomane despărţite de guvernul turc, termenul de plată al acesteia fiind de 20 de ani.

Propunerea britanică privind regimul strâmtorilor, cu anumite modificări, a fost acceptată în cadrul conferinţei de la Lausanne, demersul fiind susţinut şi de reprezentanţii delegaţiei române în frunte cu politicianul român I.G. Duca, potrivit volumului ''Istoria Universală Contemporană Vol. I 1017-1945''. Convenţia stipula libera trecere a navelor comerciale şi de război ale tuturor ţărilor în timp de pace, cât şi pe timp de război, cu restricţia ca flota introdusă de o ţară străină în Marea Neagră să nu depăşească flota celui mai puternic stat riveran şi să atingă maximum 30.000 de tone, conform volumului citat anterior. În plus, Convenţia stabilea demilitarizarea strâmtorilor, prin distrugerea fortificaţiilor de coastă şi instituirea unei Comisii internaţionale a strâmtorilor, care să urmărească navigaţia, deşi strâmtorile erau considerate teritorii turce, conform aceleiaşi surse.

Tratatul de la Lausanne, structurat în 143 de articole, a condus la recunoaşterea internaţională a suveranităţii noului stat Turcia. Prevederile Tratatului de la Lausanne au o valabilitate de o sută de ani. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Andreea Preda)

Sursa fotografiilor  rfi.ro