În mai multe comune din Muntenia şi, mai cu seamă, în cele din judeţele Gorj şi Olt, sărbătoarea Aflării capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, care cade totdeauna în ziua de 24 februarie, se numeşte Dragobete, scrie folcloristul şi etnograful Simion Florea Marian. ("Sărbătorile la români - Studiu etnografic", Ed. Fundaţiei Culturale Române)

Dragobetele, în aceste părţi, este o zi frumoasă de sărbătoare pentru băieţi şi fete mari, ba chiar şi pentru bărbaţi şi femei tinere. În unele comune, tot din Muntenia, aminteşte Simion Florea Marian, poporul serbează Dragobetele anume să fie ferit de boli.

În funcţie de zona etnografică, Dragobetele, numit şi Cap de Primăvară, era sărbătorit în una din zilele de la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie. ("Sărbători şi obiceiuri româneşti", Ion Ghinoiu, 2003)

După legendă, el este fiul Babei Dochia şi reprezintă, în opoziţie cu aceasta, principiul pozitiv. Dragobetele, purtătorul dragostei şi al bunei dispoziţii, este sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor care se strâng în stoluri, ciripesc şi încep să-şi construiască cuiburile. De aceea, fetele şi băieţii aşteptau cu nerăbdare şi sărbătoreau Dragobetele pentru a fi şi ei îndrăgostiţi tot anul.

Considerată, local, prima zi de primăvară, în ziua de Dragobete, fetele şi băieţii se adunau în grupuri şi ieşeau hăulind şi chiuind în câmp, de unde adunau viorele şi tămâioare. La Sânziene culegeau alte două flori, roji (un fel de trandafir sălbatic) şi oglici (flori mici galbene), care ar fi surori ale viorelelor şi tămâioarelor, uscate din primavară. Florile ar fi trebuit prinse în buchete şi date pe apă, căci împreunarea florilor surori, care nu se pot ajunge niciodată şi niciodată nu se pot întâlni, se considera în cer ca jumătate de Sărindar. (revista "Şezătoarea", XII, 1904)

În ziua de Dragobete, păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se zburătoresc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile, în care îşi vor creşte puii. Cele neîmperecheate rămân stinghere până la Dragobetele anului viitor. Tot aşa, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească, să facă Dragobetele, pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. "În satele unde se păstrează obiceiul se poate auzi şi astăzi zicala: Dragobetele sărută fetele! Considerând că sărutul în ziua de Dragobete este de bun augur, fetele se lăsau şi chiar doreau să fie sărutate de băieţi". ("Mitologie Română" - Dicţionar, Ioan Ghinoiu)

În zona Mehedinţi, se numesc dragobeţi, mugurii arborilor de pădure, culeşi şi purtaţi de fete, la ureche, în ziua de Dragobete, simbol ai dragostei juvenile. (surse: "Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român", Ion Ghinoiu, 2000; "Mitologie Română" - Dicţionar, Ioan Ghinoiu) AGERPRES / (Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Andreea Preda)

* Explicaţie foto din deschidere: Un tanar ofera un buchetel de ghiocei unei tinere la manifestarea dedicata apropiatei saarbatori a iubirii populare - Dragobetele, cunoscut personaj mitologic de origine dacica, prezent in legendele mioritice ca fiind fiul Babei Dochia si reprezentand, in acelasi timp, un simbol al primaverii, iubirii si tineretii. Manifestarea s-a desfasurat la Muzeul National al Satului " Dimitrie Gusti" din Bucuresti.