Arthur Schopenhauer s-a născut la 22 februarie 1788, la Danzig (astăzi Gdansk/Polonia), în familia unui comerciant înstărit.

În 1809, a început studii de medicină la Universitatea din Göttingen, pe care le-a abandonat în favoarea filosofiei. În 1811 se afla la Berlin, la cursurile de filosofie ale lui Friedrich Schleiermacher şi Johann Gottlieb Fichte. După un an, s-a transferat la Universitatea din Jena şi, în 1813, a obţinut titlul de doctor în filosofie cu disertaţia "Cu privire la rădăcina cvadruplă a principiului raţiunii suficiente" ("Ueber die vierfache Wurzel des Satzes vom zureichenden Grunde").

A trăit o perioadă la Dresda şi, apoi, la Weimar, unde l-a întâlnit pe Johann Wolfgang Goethe. Discuţiile cu acesta pe tema culorilor au dus la apariţia lucrării "Despre vedere şi culori" (1816) ("Ueber das Sehn und die Farben").

În perioada 1819-1831, a fost conferenţiar universitar la Universitatea din Berlin, unde preda rivalul său, Friedrich Hegel, figura dominantă a filosofiei germane la acea vreme.

"Lumea ca voinţă şi reprezentare" ("Die Welt als Wille und Vorstellung"), opera de căpătâi a lui Schopenhauer, a văzut lumina tiparului în decembrie 1819.

Epidemia de holeră izbucnită în 1831, l-a determinat pe Schopenhauer să se refugieze la Frankfurt pe Main, unde a trăit retras până la sfârşitul vieţii. Aici a început studiul filosofiei budiste şi hinduse, precum şi a misticilor creştinismului primar. Tot aici a publicat lucrările "Voinţa în natură" ("Ueber den Willen in der Natur", 1836), "Cele două probleme de bază ale eticii" ("Die beiden Grundprobleme der Ethik", 1841) şi aforismele grupate în volumul "Parerga şi Paralipomena" (1851).

A murit la 21 septembrie 1860, la Frankfurt pe Main.

Arthur Schopenhauer a rămas în istoria gândirii datorită ideilor sale despre primatul voinţei. Potrivit concepţiei sale, voinţa este o forţă puternică lipsită de raţiune şi scop, care stă la baza reprezentării lumii şi determină întreaga realitate, organică şi anorganică. Este definită ca imbold existenţial şi se manifestă în lumea animală ca voinţă de a trăi ("Wille zum Leben") şi impuls spre procreere. Voinţa transcede categoriile intelectului, precum spaţiul, timpul, cauzalitatea, scopul.

"Numai voinţa este lucru în sine... Ea este esenţa cea mai profundă, miezul fiecărui lucru în parte şi de asemenea al întregului. Ea se manifestă în toate forţele naturale ce acţionează orbeşte, precum şi în comportamentul deliberat al omului, iar marea diferenţă între cele două se referă numai la gradul de manifestare şi nu la natura intimă a ceea ce se manifestă", scrie Schopenhauer în "Lumea ca voinţă şi reprezentare".

Aşezând voinţa în centrul metafizicii sale, Schopenhauer explică, uneori cu totul original pentru vremea sa, o gamă variată de aspecte ale vieţii umane. De exemplu, existenţa instinctului de supravieţuire şi faptul că pornirile inconştiente au o influenţă determinantă asupra intelectului.

Remarcabile sunt comparaţiile făcute de Schopenhauer între voinţă şi intelectul uman. Voinţa, spune el, este un orb puternic care duce în spate un schilod cu vedere, acesta fiind intelectul. Voinţa este stăpânul, este a priori, ea hotărăşte. Intelectul este a posteriori, el este servitorul voinţei, care doar examinează, dar nu decide. Intelectul este marcat de procesele fiziologice şi scade spre bătrâneţe, pe când voinţa este constantă şi identică cu sine. Inteligenţa oboseşte, dar voinţa niciodată.

Ceea ce noi credem că este libertatea, nu e decât manifestarea necesităţii voinţei. "Omul poate face ce vrea, dar nu poate voi ceea ce vrea", adică nu-şi poate predetermina sau condiţiona voinţa. De aceea, Schopenhauer considera, spre deosebire de Hegel, că istoria umanităţii este lipsită de sens şi de un scop final.

Ideea că lumea este guvernată de o voinţă nelimitată, insaţiabilă, impersonală, iraţională şi fără finalitate ultimă are consecinţe pe cât de profunde, pe atât de pesimiste asupra condiţiei umane. Actul de voinţă, considera Schopenhauer, este strâns împletit cu suferinţa din cel puţin două motive. Mai întâi, actul de voinţă nu ar putea izvorî dintr-o stare de mulţumire. Aspiraţiile există doar în măsura în care există o lipsă, iar a fi conştient de această lipsă este deja o sursă de suferinţă. În al doilea rând, atingerea scopurilor nu duce la încetarea aspiraţiilor, căci "fiecare dorinţă satisfăcută naşte alta nouă".

Există, totuşi, două modalităţi de a ieşi de sub tirania voinţei şi a cercului vicios al suferinţei. O soluţie este arta, pe care Schopenhauer o vede drept singura arenă a strădaniilor omeneşti în care individul se poate smulge temporar din robia voinţei prin contemplare estetică liberă. A doua şi cea mai promiţătoare este calea ascetismului, în care omul neagă voinţa de viaţă întorcându-se împotriva trupului şi propriei individualităţi: "Un asemenea om care, după multe lupte amare cu propria sa natură, a învins în cele din urmă definitiv rămâne mai apoi doar o fiinţă cunoscătoare pură, oglindă luminoasă a lumii. Nimic nu-l mai poate tulbura sau alarma; căci el a tăiat toate miile de fire ale voinţei ce ne ţin legaţi de lume şi care, sub forma dorinţei, temerii, invidiei şi mâniei ne târăsc de colo-colo într-o continuă durere", scrie Schopenhauer.

Deşi la apariţia operelor sale filosoful german nu a fost receptat aşa cum s-ar fi aşteptat, ulterior, acesta a avut numeroşi discipoli şi admiratori. Ideile lui Schopenhauer au influenţat gândirea unor mari personalităţi din filosofie (Friedrich Nietzsche, Henri Bergson, Ludwig Wittgenstein şi Emil Cioran), literatură (Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Marcel Proust, Thomas Mann) sau psihologie (Eduard von Hartmann, Sigmund Freud). AGERPRES (Documentare - Horia Plugaru, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Andreea Preda)

Sursa fotografiilor: deutsche-digitale-bibliothek.de