Reforma ca exercițiu de putere, instituții dublate, bani pierduți, nemulțumiri invalidate

198.205.358 de euro reprezintă suma pe care România nu a mai recuperat-o din cele 330 de milioane de euro suspendate pentru jalonul 440 din PNRR, referitor la AMEPIP și guvernanța întreprinderilor publice, iar această cifră ar trebui citită nu exclusiv ca un rezultat financiar nefavorabil, ci ca expresia unei contradicții politice mult mai profunde, un guvern care și-a construit legitimitatea publică în jurul conceptului de reformă a ajuns să ofere, chiar în materia în care pretindea că reinstaurează raționalitatea statului, exemplul unei arhitecturi instituționale pe care Comisia Europeană a considerat-o insuficientă pentru îndeplinirea integrală a jalonului. România a recuperat 132 de milioane de euro din cele 330 de milioane suspendate, diferența fiind de aproximativ 198,2 milioane de euro.

De la instalarea Guvernului Bolojan, noțiunea de reformă a ocupat aproape integral vocabularul puterii, reformă administrativă, reformă fiscală, reformarea companiilor de stat, disciplină financiară, reducerea cheltuielilor publice, eficientizarea aparatului administrativ, iar Guvernul însuși a prezentat reorganizarea întreprinderilor publice drept una dintre componentele esențiale ale schimbării modelului economic al României. Oana Gheorghiu afirma, în martie 2026, că guvernanța corporativă, selecția profesională a consiliilor de administrație și disciplina financiară reprezintă condiții ale competitivității și sustenabilității fiscale.

Tocmai de aceea întrebarea nu mai poate fi evitată, unde este reforma atunci când statul creează o instituție specializată pentru guvernanța întreprinderilor publice, îi construiește structură, conducere, personal și buget, iar apoi reactivează, în proximitatea aceleiași materii, un comitet interministerial căruia îi conferă atribuții strategice susceptibile să se suprapună peste competențele instituției pe care tocmai încerca să o consolideze?

Prin Decizia prim-ministrului nr. 572 din 19 decembrie 2025 a fost reorganizat Comitetul interministerial pentru sprijinirea implementării Reformei 9, sub coordonarea vicepremierului Oana Gheorghiu, iar în disputa publică ulterioară privind jalonul 440 a fost făcută publică motivarea potrivit căreia Comisia Europeană a invocat această decizie ca element care a contribuit la diluarea funcțiilor principale ale AMEPIP și la configurarea unei structuri paralele de guvernanță corporativă. Oana Gheorghiu a contestat legătura cauzală directă, invocând faptul că termenul de remediere expirase la 28 noiembrie 2025, anterior Deciziei nr. 572, dar existența acestei apărări cronologice nu elimină întrebarea instituțională asupra compatibilității celor două centre de competență.

Reforma adevărată nu înseamnă să multiplici autoritatea și apoi să numești multiplicarea coordonare, după cum nu înseamnă să construiești două trasee instituționale pentru aceeași materie și să presupui că simpla lor denumire diferită elimină suprapunerea funcțională, reforma înseamnă o ordine inteligibilă a competențelor, o răspundere identificabilă și imposibilitatea ca, atunci când rezultatul este favorabil, succesul să aparțină tuturor, iar când rezultatul este nefavorabil, responsabilitatea să se dizolve între instituții, mandate, comitete și cronologii administrative.

Această contradicție devine cu atât mai relevantă cu cât AMEPIP nu este o instituție lipsită de resurse, iar statul a continuat să îi dezvolte capacitatea administrativă, agenția avea 21 de posturi ocupate la începutul anului 2025 și 51 la sfârșitul aceluiași an, în limitele unei structuri care poate ajunge la 92 de posturi, fără a include conducerea. Așadar, statul nu se afla în fața unei instituții inexistente, ci a uneia pe care o extindea și pe care, simultan, pretindea că o face suficient de puternică pentru a reprezenta centrul profesional al guvernanței întreprinderilor publice. Poate că problema cea mai profundă nu este nici măcar administrativă, dar intelectuală, pentru că aceeași concepție despre reformă se regăsește astăzi și în felul în care puterea interpretează conflictul social.

La 30 iulie, iar apoi din nou în seara de 11 august 2026, vicepremierul Oana Gheorghiu a declarat că nu înțelege de ce oamenii fac grevă atunci când, în interpretarea Guvernului, salariile lor urmează să crească, afirmând că noua lege a salarizării ar majora veniturile pentru aproximativ două treimi dintre angajații din sistemul public și că cei care nu beneficiază imediat de creșteri ar urma să își păstreze veniturile. Formula utilizată a fost explicită, 'nu înțeleg cum oamenii fac grevă pentru că li se măresc salariile'. Poate că tocmai aici se află problema. Un viceprim-ministru nu are obligația de a fi de acord cu o grevă, după cum nici existența unei revendicări sindicale nu transformă automat revendicarea într-un adevăr economic sau juridic, dar un titular al unei asemenea funcții are obligația intelectuală de a înțelege că un conflict colectiv de muncă nu poate fi redus la comparația aritmetică dintre două valori salariale prezentate de Guvern, pentru că salarizarea în sănătate înseamnă salariu de bază, sporuri, condiții de muncă, gărzi, ierarhii profesionale, responsabilitate, deficit de personal și efectele pe care o nouă grilă le produce diferit asupra unor categorii profesionale diferite.

Guvernul afirmă că două treimi dintre angajații din sănătate ar urma să beneficieze de creșteri, însă organizațiile sindicale au susținut public că pentru o parte importantă a personalului noua arhitectură salarială poate însemna plafonarea sau diminuarea unor venituri, motiv pentru care peste 10.000 de angajați din sănătate și asistență socială au protestat la București în luna iunie, iar ulterior SANITAS a declanșat greva generală.

Nu susțin prin aceasta că fiecare revendicare sindicală este justificată și nici că orice reformă trebuie abandonată atunci când produce opoziție, susțin însă că reforma încetează să mai fie politică publică și devine exercițiu de autosuficiență atunci când autoritatea consideră că propria sa explicație este suficientă pentru a invalida experiența celor asupra cărora reforma se aplică. Este o diferență de filozofie politică. Puterea democratică nu este aceea care spune cetățeanului că protestul său este absurd pentru că administrația a calculat că el ar trebui să fie mulțumit, ci aceea care poate demonstra, prin reguli inteligibile, evaluări verificabile și dialog instituțional, de ce distribuția costurilor și beneficiilor unei reforme este justă. Iar aceasta este întrebarea pe care Guvernul Bolojan a lăsat-o în urma întregii sale retorici reformatoare, ce anume am reformat în mod structural și ce anume am făcut doar mai scump, mai fragmentat sau mai greu de contestat?

Dacă reforma administrației înseamnă comprimarea cheltuielilor suportate de cetățean, dar multiplicarea centrelor de coordonare rămâne posibilă, dacă reforma companiilor de stat presupune o agenție specializată, dar statul reactivează în aceeași materie o structură paralelă pe care Comisia Europeană o invocă ulterior în evaluarea jalonului, dacă reforma salarizării este considerată atât de evident corectă încât protestul medicilor și al personalului sanitar devine, în discursul unui vicepremier, aproape imposibil de înțeles, atunci avem dreptul să întrebăm dacă România a primit cu adevărat o reformă a statului sau doar o redistribuire a autorității, a costurilor și a sacrificiilor sub prestigiul semantic al cuvântului 'reformă'.

Pentru că reforma nu dobândește legitimitate prin frecvența cu care este invocată de cei aflați la putere, ci prin coerența instituțională pe care o produce, prin resursele publice pe care le conservă, prin competențele pe care le separă limpede și prin capacitatea de a cere sacrificii societății numai după ce statul a demonstrat că este capabil să își elimine propriile incoerențe. Iar atunci când România pierde aproape 200 de milioane de euro dintr-un jalon destinat tocmai profesionalizării guvernanței publice, în timp ce titularul portofoliului politic asociat reformei ajunge să explice personalului sanitar că nu îi înțelege protestul deoarece salariile ar urma să crească, întrebarea nu mai este dacă reforma a fost suficient explicată.

Întrebarea este dacă cei care au administrat-o au înțeles, ei înșiși, diferența dintre reformarea statului și simpla exercitare a puterii în numele reformei.

Deputat de Vaslui
Raisa Enachi