Romanul "Geniu pustiu", prima creaţie în proză a lui Mihai Eminescu, a fost publicat în 1903, stârnind, pe de o parte, un viu interes, iar pe de altă parte, reacţii critice, negative.

În 1989, romanul a fost adaptat pentru Teatrul Radiofonic, dramatizarea fiind semnată de Zoe Stanca Anghel, potrivit canalului youtube Teatru Radiofonic.

"Eminescu îşi începe opera povestind cum îl întâlneşte pe tânărul Toma Nour într-o cafenea din Bucureşti. Între cei doi se leagă o strânsă prietenie şi după plecarea lui Toma în străinătate, din cauza unei boli care se va dovedi fatală pentru erou, acesta îi trimite lui Eminescu manuscrisul biografiei sale. Urmează pagini din viaţa zbuciumată a lui Toma, unele dintre cele mai frumoase pagini de literatură care s-au scris vreodată... Având o copilărie săracă, Toma rămâne fără mamă de la o vârstă fragedă, însă tatăl, din puţinul său, reuşeşte să-l dea la şcoală. Acolo îl cunoaşte pe Ioan, care îi devine prieten de suflet şi alături de care va trăi cele mai triste momente din viaţă.", notează canalul youtube amintit, în prezentarea transpunerii radiofonice a operei eminesciene.

Toma se îndrăgosteşte de o tânără numită Poesis, care moare în 1848. Cu sufletul pustiit, Toma decide să participe la revoluţia din Transilvania, unde îl întâlneşte pe Ioan. Cei doi îl vor omorî pe un conte maghiar, dar, din nefericire, Ioan îşi pierde viaţa pe front, fiind îngropat de Toma.

Din distribuţia piesei radiofonice fac parte actorii: Sorin Postelnicu, Alexandru Repan, Valeria Seciu, Gheorghe Cozorici, Virginia Mirea, Adrian Pintea, Mircea Anghelescu, Corado Negreanu, Papil Panduru, Andrei Codarcea, Ana Ciontea, Valentin Uritescu, Ştefan Hagimă, Alfred Demetriu, Mihai Mereuţă, Mircea Constantinescu, Şerban Cellea, Eugen Cristea, Liviu Crăciun, Cicerone Ionescu, Sergiu Demetriad, Violeta Berbiuc, Daniel Constantinescu, Gheorghe Pufulete, Ion Vlad, Nicolae Crişu, Dan Bobe şi copilul Mihai Tănăsescu - potrivit canalului youtube Teatru Radiofonic - https://www.youtube.com/watch?v=vuT47w4RT20.

***

Romanul "Geniu pustiu" de Mihai Eminescu a ocupat o poziţie intermediară între cele două direcţii principale ale epocii. În el se regăsesc atât realismul, cât şi fantasticul. Titlul iniţial al romanului, după mărturia lui Eminescu, a fost "Naturi catilinare". (...). Mai târziu, Eminescu a renunţat la acest titlu, (...) intitulând-o "Geniu pustiu", conform volumului "Moştenirea prozei eminesciene" de Ovidiu Ghidirmic (Editura Scrisul romanesc, 1999).

Eminescu a fost influenţat, în realizarea romanului "Geniu pustiu", de Alexandre Dumas-fiul - prin romanul "Dama cu camelii"-, dar şi de drama lui Goethe, "Torquato Tasso". Eminescu a preluat optica lui Goethe asupra geniului, solitar (pustiu), contrazis în aspiraţiile sale. Portretul unui rege scoţian, Tasso, pe care poetul îl descoperă, într-o carte, îi prilejuieşte stilul kantian şi schopenhauerian despre subiectivismul propriei noastre judecăţi, încheiate cu motivul romantic al "vieţii ca vis", menţionează volumul amintit.

"Adevărata acţiune începe când povestitorul întâlneşte un tânăr, care simte o atracţie irezistibilă faţă de o fată: 'Un om pe care-l cunoşteam fără a-l cunoaşte - una din acele figuri ce ţi se pare că ai mai văzut-o vreodată-n viaţă, fără s-o fi văzut niciodată, fenomen ce se poate explica numai prin presupunerea unei afinităţi sufleteşti' - comentează prozatorul. (...) Acest Tasso bucureştean se numeşte Toma Nour, ceea ce este un nume simbolic şi metaforic, cu o natură neguroasă, sfâşiată de contradicţii, demonică, satanică, un revoltat, contrazis în aspiraţiile sale. Portretul lui Toma Nour este foarte asemănător cu cel al lui Dionis (din opera "Sărmanul Dionis' a lui Eminescu - n.r.): 'Era frumos - de-o frumuseţe demonică. Asupra feţei sale palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senină şi rece ca cugetarea unui filosof.", mai scrie volumul citat.

Pe parcurs, este dezvoltată teoria "formelor fără fond". Toma Nour este un "alter-ego" al naţiunii, un membru al unei organizaţii care pregătise Revoluţia din 1848. Ca să nu fie prins, Toma Nour dispare din Bucureşti, trimiţând veşti din Copenhaga sau din Torino. De fapt, povestitorul primeşte un manuscris, care conţine autobiografia/jurnalul lui Toma Nour, aflat în închisoare. Iar romanul/piesa de teatru reprezintă doar transcrierea acestui jurnal al lui Toma Nour, care include toate etapele importante ce i-au marcat existenţa - aici fiind inclus şi momentul în care o cunoaşte pe Poesis, o actriţă de mâna a doua, fiica unui violoncelist sărac.

"A doua parte a jurnalului este mai degrabă eroică, de un romantism sumbru şi grandios. Romanul se transformă într-o cronică obiectivă a Revoluţiei din 1848, din Transilvania. Eminescu nu-şi permite să mistifice realitatea istorică, nici chiar cu cel mai mic detaliu, menţinându-se în cadrele strictei obiectivităţi.", menţionează volumul "Moştenirea prozei eminesciene".

După eşecul revoluţiei, Toma Nour se întoarce la Cluj, unde găseşte o scrisoare de la Poesis, care se sinucisese între timp.

"Finalul îl aflăm dintr-un fragment (...) din care reiese că Toma Nour a fost judecat pe Neva, la Petersburg, şi deportat în Siberia.", conchide volumul menţionat.

***

Mihai Eminescu a fost foarte pasionat de teatru. În perioada în care era elev la Cernăuţi, a început să asiste la spectacolele teatrale susţinute de trupa Tardini-Vlădicescu. În vara anului 1867, a intrat ca sufleor şi copist în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, participând la turneele acesteia în oraşele Brăila, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti, scrie "Dicţionarul general al literaturii române" (Editura Universul Enciclopedic, 2005).

Un an mai târziu, s-a angajat ca sufleor şi copist în trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, pe care a însoţit-o într-un turneu prin Transilvania şi Banat, apoi a fost angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti. Tot în 1868, la îndemnul lui Mihail Pascaly, a tradus tratatul "Die Kunst der dramatischen Darstellung" de H.Th. Rotscher. În 1869, a plecat din nou în turneu cu trupa Pascaly, în Moldova şi Bucovina.

A început să publice articole despre teatru, în 1870 trimiţând revistei "Familia" articolul "Repertoriul nostru teatral". Totodată, în perioada în care studia la Viena, a început să scrie dramaturgie - "Mira" şi "Decebal", publicate postum. În aprilie 1882 a terminat de scris drama "Alexandru Lăpuşneanu".

Mircea Coloşenco - critic literar, editor şi bibliograf - afirma că "dramaturgia lui M. Eminescu este înrudită tematic, ca tipologie şi concepţie, dar într-o viziune proprie, cu lucrări similare din beletristica naţională şi universală".

"Dramaturgia lui patetică este realizată cu mijloacele poetului, însă prefigurată a fi teatralizată cu instrumentele specifice tehnicii scenice, dată fiind apetenţa sa pentru lumea teatrului încă din copilărie. Mult timp ignorate, chiar de poet, scrierile sale de gen dramatic au fost făcute cunoscute publicului fragmentar şi fugitiv, analizate doar în ideaţia poetului (G. Călinescu, 1935). Acestea au văzut parţial lumina tiparului după 1978 (...) şi, integral, în anul 1988. (...) La M. Eminescu, actul istoric este proiectat într-un context al operei dramatice", nota Mircea Coloşenco, potrivit site-ului https://limbaromana.md/.

Criticul literar preciza că opera dramatică originală eminesciană are următoarea structură: drame istorice - "Decebal", "Pacea pământului vine s-o ceară", "Bogdan-Dragoş", "Gruie Sânger", "Alexandru cel Bun", "Ştefan cel Tânăr", "Petru Rareş", "Cel din urmă Muşatin", "Alexandru Lăpuşneanu", "Mira", "Andrei", "Povestea"; comedii - "Minte şi inimă", "Elvira în desperarea amorului", Convorbiri literare: "Romancero espanol" (scrise în versuri), "Gogu tatii", "Judeţul Împăratului", "Judeţul lui Vodă" (în proză). La dodecameronul dramelor istorice, consacrat sub acest titlu generic de George Călinescu, au mai fost adăugate alte trei încercări dramatice: "Călugărul şi Chipul", "Regina şi Cavalerul", "Amor pierdut - viaţă pierdută", mai menţionează site-ul amintit. AGERPRES/(Documentare - Marina Bădulescu, editor: Roxana Losneanu, editor online: Andreea Preda)