Sandro Mazzola, considerat drept unul dintre cei mai mari fotbalişti ai clubului italian Internazionale Milano şi ai Squadra Azzura, s-a născut la 8 noiembrie 1942 la Torino. A jucat şi ca atacant şi ca mijlocaş ofensiv având calităţi care l-au plasat în galeria celor mai mari jucători ai planetei.

Cariera sa a fost legată de Internazionale Milano chiar dacă s-a născut la Torino şi unde tatăl său scrisese istorie ca fotbalist. Contribuţia în îmbrăcarea tricoului lui Inter a avut-o un apropiat al tatălui său, atacantul lui Inter Benito Lorenzi, care a determinat-o pe mama lui Sandro ca acesta din urmă şi fratele său Ferruccio să semneze cu echipa rivală a lui AC Milan, potrivit https://www.italyonthisday.com/.

Debutul său pentru Internazionale Milano a avut loc în 10 iunie 1961 împotriva lui Juventus Torino. A câştigat patru titluri de campion al Italiei şi două cupe europene cu Internazionale Milano, mare parte dintre acestea sub bagheta marelui antrenor Helenio Herrera.

A fost un marcator extraordinar, reuşind 116 goluri în 417 apariţii pe prima scenă a fotbalului italian. A îmbrăcat de 70 de ori tricoul echipei naţionale a Italiei şi a fost parte din echipa care a câştigat trofeul european la ediţia din 1968 şi a jucat finala cupei mondiale din 1970.

Sandro Mazzola a purtat o povară nespusă întotdeauna în terenul de joc, umbra tatălui său, marele jucător Valentino Mazzola, fiind permanent prezentă în filtrul fanilor fotbalului italian. Avea să recunoască chiar el pentru presa din Peninsulă că la un moment dat chiar a vrut să renunţe la fotbal, fiind apreciată prestaţia sa într-o continuă comparaţie cu jocul tatălui său, potrivit https://thesefootballtimes.co/ şi https://forzaitalianfootball.com/.

Tatăl său Valentino a fost un jucător remarcabil, căpitan al echipei din Torino, dar a avut un sfârşit tragic alături de coechipieri, avionul care-i aducea de la un meci amical desfăşurat în Portugalia s-a prăbuşit pe fondul unor condiţii meteo de ceaţă densă, lovind un perete al edificiului Basilica din Superga. După divorţul părinţilor săi, în 1946, vestea tragicului accident de avion în care a murit tatăl său l-a afectat.

Reuşita lui Internazionale Milano în 1963 de cucerire a titlului în Italia a condus echipa milaneză şi spre câştigarea cupei europene şi a participării în trei finale consecutive. Primele două finale au fost câştigate de ''nerrazzuri'' cu Real Madrid şi Benfica Lisabona, în cea de-a treia pierzând în faţa campioanei Scoţiei Celtic. Sandro Mazzola a fost hotărâtor în cele două finale câştigate şi a marcat şi în cea de-a treia. Au urmat victorii importante şi în campionatul Italiei încununate de câştigarea unor noi titluri pentru echipa sa, denumită în acea perioadă drept La Grande Inter, cu Mazzola pivotul central al întregului angrenaj interist, conform https://thesefootballtimes.co/.

În anii 1970 a devenit căpitanul lui Inter, obţinând ''scudetto'' în sezonul 1970/1971 şi a condus echipa ''nerrazzurilor'' până la retragerea din activitatea sportivă în 1977, potrivit https://www.byfarthegreatestteam.com/. În 1965 a fost cel mai bun marcator, iar la ediţia din 1971 a fost al doilea cel mai bun jucător în clasamentul Balonul de Aur după câştigătorul Johan Cruyff.

A marcat 22 de goluri pentru Squadra Azzura, pentru care debutase la 20 de ani în 12 mai 1963, împotriva Braziliei, şi a fost parte din echipa care a participat la ediţiile Cupei Mondiale din 1966, 1970 şi 1974. Stilul său de joc se asemăna cu cel al scoţianului Kenny Dalglish. La ediţia din 1970 a Cupei Mondiale, la care Italia a participat în calitate de favorită, antrenorul selecţionatei Italiei Ferruccio Valcareggi a considerat că Mazzola nu poate juca, la mijlocul terenului, alături de alt mare nume al fotbalului italian Gianni Rivera, drept pentru care fiecare a jucat câte o repriză aducând succesul echipei naţionale a Italiei. Apreciind calităţile celor doi, selecţionerul Valcareggi a implementat un sistem pe care el avea să îl denumească drept ''Staffetta'', fiecare dintre cei doi mari mijlocaşi schimbând rolurile la pauză. Sistemul a funcţionat, Italia ajungând în finală unde avea să înfrunte naţionala Selecao. În finală, Ferruccio Valcareggi a renunţat la implementarea acestui sistem şi a jucat cu Sandro Mazzola în teren până în minutul 82, când a fost introdus pe teren şi Rivera, Brazilia a câştigat la un scor confortabil de 4-1, cucerind trofeul.

După ce s-a retras din activitatea competiţională în 1977, Sandro Mazzola a lucrat în cadrul clubului Internazionale Milano în diferite posturi. A fost director sportiv (1995-1999), ulterior deţinând poziţii similare la Torino în perioada 2000-2003. A lucrat şi în televiziune numeroşi ani, în calitate de comentator şi expert în fotbal, comentând pentru reţeaua Telemontecarlo când Italia a câştigat Cupa mondială în Spania în 1982 şi pentru televiziunea Rai când Italia a câştigat în 2006 la ediţia Cupei Mondiale din Germania. Este în prezent unul dintre cei mai avizaţi experţi în fotbal, oferind analize pentru diferite reţele media italiene şi internaţionale. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Andreea Preda)

Sursa fotografiilor: storiedicalcio.altervista.org