În 1966, fotbalul s-a întors acasă, după cum suna sloganul de atunci al Cupei Mondiale. A venit, astfel, rândul Angliei să găzduiască a opta ediţie a turneului final al celor mai bune echipe din lume, desfăşurat între 11 şi 30 iulie, potrivit www.fifa.com.

Anglia a fost aleasă drept gazdă a Cupei Mondiale din 1966, la reuniunea forului fotbalistic mondial de la Roma, din 22 august 1960, în dauna rivalelor Republica Federală Germania (RFG) şi Spania. A fost primul turneu care se desfăşura într-o ţară afectată direct de cel de-Al Doilea Război Mondial, cele patru turnee anterioare fiind organizate fie în ţări aflate în afara celei de-a doua conflagraţii mondiale, fie în state neutre.

În cursa pentru calificare au intrat 70 echipe naţionale, un record la aceea dată. Ţările din Asia şi Africa s-au arătat nemulţumite de hotărârea FIFA de a acorda un singur loc celor două continente şi au refuzat să participe la preliminarii. A acceptat, totuşi, participarea selecţionata nord-coreeană, despre care nu se ştia mai nimic. În calificări, echipa asiatică reuşise să învingă la scor Australia: 6-1 şi 3-1.
 

Prin urmare, la Cupa Mondială din 1966 au participat 16 echipe provenite din patru confederaţii: zece din Europa (Anglia, Bulgaria, Elveţia, Franţa, Italia, Portugalia, RFG, Spania, Ungaria şi URSS), patru din America de Sud (Argentina, Brazilia, Chile şi Uruguay), cărora li s-a adăugat Mexicul, reprezentanta Americii de Nord şi Centrală, precum şi Coreea de Nord, reprezentanta Asiei.

Meciurile CM din 1966 s-au disputat pe opt stadioane amplasate în şapte oraşe: Wembley şi White City din Londra, Goodison Park din Liverpool, Old Trafford din Manchester, Hillsborough din Sheffield, Villa Park din Birmingham, Aresome Park din Middlesbrough şi Roker Park Ground din Sunderland.

Pentru prima dată la o Cupă Mondială de fotbal, a existat o mascotă: un leu pe nume Willie. Mingea oficială a turneului a fost produsă de Slazenger.
 

Formatul competiţiei a rămas acelaşi ca cel din 1962: 16 echipe calificate au fost împărţite în patru grupe de câte patru. Două puncte au fost acordate pentru o victorie şi un punct pentru remiză. Primele două echipe din fiecare grupă s-au calificat mai departe, în faza eliminatorie.

Turneul final din Anglia a debutat cu un meci fără goluri, între ţara gazdă şi Uruguay. Apoi, Anglia s-a impus cu acelaşi scor, 2-0, atât în faţa Mexicului, cât şi a Franţei. Din grupe, s-au calificat Anglia, Uruguay, RFG, Argentina, Portugalia, Ungaria, URSS şi, surpriza, Coreea de Nord.

În sferturile de finală, Anglia a dispus de Argentina cu 1-0. Tot în sferturi, URSS a trecut de Ungaria cu 2-1, iar Portugalia a învins Coreea de Nord cu 5-3. Confruntarea dintre portughezi şi nord-coreeni a fost una remarcabilă. După doar 25 de minute de joc, asiaticii conduceau cu 3-0. Datorită lui Eusebio, motorul echipei Portugaliei, lusitanii şi-au revenit şi au reuşit să marcheze de cinci ori.

În semifinale, Anglia a trecut de Portugalia cu 2-1, prin două goluri înscrise de Bobby Charlton. Finala mică a consemnat victoria Portugaliei în faţa Uniunii Sovietice, cu 2-1, prin reuşitele lui Eusebio şi Jose Torres.
 

Ultimul act al Cupei Mondiale, Anglia împotriva Germaniei de Vest, s-a disputat la 30 iulie 1966, pe celebrul stadion Wembley din Londra. Au asistat 93.000 de spectatori. În minutul 12, germanul Helmut Haller a deschis scorul, dar englezul Geoff Hurst a reuşit să egaleze la scurt timp. Din nou, Anglia a marcat în minutul 78, însă avantajul nu a rezistat mult timp. Şutul decisiv al lui Wolfgang Weber a adus o nouă egalare, de data aceasta pentru nemţi. La finalul celor 90 de minute de joc, tabela de marcaj arăta 2-2. Au urmat prelungirile. Acelaşi Hurst a punctat de două ori (minutele 101 şi 120), tranşând scorul final: 4-2.

Primul dintre cele două goluri ale lui Geoff Hurst din prelungiri a fost cel mai controversat din istoria finalelor Cupei Mondiale: un şut puternic ce a lovit sub bara transversală şi a sărit pe linia porţii, potrivit germanilor, sau după aceasta, conform englezilor şi, în primul rând, tuşierului sovietic. Victoria a oferit Angliei singurul titlu mondial de până atunci, în timp ce Hurst rămâne singurul jucător care a marcat un hat-trick într-o finală. Nemţii antrenaţi de Helmuth Schön au fost nevoiţi să se mulţumească cu argintul. Pe locul trei s-a clasat Portugalia, iar pe patru, URSS.
 

La CM din 1966, s-a înregistrat o medie scăzută de goluri: 2,78 reuşite pe meci. În total, s-au marcat 89 de goluri în cele 32 de partide disputate, notează www.fifa.com.

Golgheterul campionatului a fost atacantul portughez Eusebio da Silva Ferreira, cu 9 reuşite. El a fost urmat de germanul Helmut Haller, care a înscris de şase ori, precum şi de sovieticul Valeriy Porkuyan, de britanicul Geoff Hurst, de maghiarul Ferenc Bene şi de neamţul Franz Beckenbauer - fiecare cu câte patru goluri. Pe echipe, Portugalia a marcat cele mai multe goluri (17), fiind urmată de RFG (15) şi Anglia (11).
 

Numărul total de spectatori prezenţi pe stadioanele Cupei Mondiale din Anglia a fost de 1.563.135.

România a ratat şi în 1966 calificarea, clasându-se abia pe locul al treilea. În preliminarii, tricolorii au făcut parte din grupa 4 a Europei, alături de Portugalia, Cehoslovacia şi Turcia. Bilanţul României a fost de trei victorii şi tot atâtea înfrângeri: 3-0 şi 1-2 cu Turcia, 1-0 şi 1-3 cu Cehoslovacia, 2-0 şi 1-2 cu Portugalia. AGERPRES/(Documentare - Cristian Anghelache, editor: Doina Lecea, editor online: Gabriela Badea)

* Sursa fotografiilor: fifa.com