La 2 octombrie 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam, de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a anumitor acte conexe, conform www.europarl.europa.eu.

Adoptat la 16-17 iulie 1997, Tratatul a fost semnat, în octombrie, de către cei 15 lideri ai statelor membre UE de la acea vreme, în prezenţa preşedintelui Parlamentului European, José María Gil-Robles (1997-1999). Intrat în vigoare la 1 mai 1999, Tratatul de la Amsterdam l-a amendat pe cel de la Maastricht (1992), iar modificările substanţiale introduse au fost menite să pregătească UE pentru viitoarea sa extindere. În plus, procedura de codecizie a fost simplificată, iar domeniul său de aplicare a fost extins. Parlamentul avea acum dreptul de a aproba Preşedintele Comisiei, notează sursa citată.

Discuţiile privind actualizarea şi clarificarea Tratatului de la Maastricht au început în martie 1996, când s-a deschis la Torino o Conferinţă interguvernamentală (CIG) pentru revizuirea Tratatului UE. Tratatul a simplificat diversele tratate ale UE prin modificarea sau eliminarea a peste 50 de articole. Documentul a stabilit următoarele obiective: promovarea progresului economic şi social, a unui nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi a unei dezvoltări durabile şi echilibrate; afirmarea identităţii UE pe scena internaţională; consolidarea drepturilor şi intereselor resortisanţilor UE; menţinerea şi dezvoltarea UE ca spaţiu de libertate, securitate şi justiţie; menţinerea şi dezvoltarea corpusului legislaţiei UE (cunoscut drept ''acquis-ul comunitar'').

De atunci, metoda comunitară s-a aplicat în domenii importante care ţineau până în acel moment de ''cel de-al treilea pilon'' (interguvernamental-confederaţie), cum ar fi azilul, imigraţia, trecerea frontierelor externe, lupta împotriva fraudei, cooperarea vamală şi cooperarea judiciară în materie civilă, precum şi unei părţi importante a cooperării în temeiul Acordului Schengen. Acordul Schengen referitor la libera circulaţie, fără paşaport, în cadrul UE a fost, astfel, înglobat în sistemul juridic al UE (Regatul Unit şi Irlanda nu au participat la acest mecanism).

Politica externă şi de securitate comună (PESC) a fost consolidată, printre altele, prin: facilitarea adoptării de strategii, acţiuni şi poziţii comune şi printr-o cooperare mai sistematică între ţările UE; includerea tuturor problemelor legate de securitatea UE, inclusiv dezvoltarea treptată a unei politici de apărare comune, în cadrul PESC; cerinţa ca statele membre sa îşi coordoneze poziţiile în cadrul organizaţiilor internaţionale, îndeosebi în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite; crearea funcţiei de Înalt Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună - rol conferit secretarului general al Consiliului; înfiinţarea unei unităţi de planificare a politicii şi de alertă rapidă, evidenţiază https://eur-lex.europa.eu.

În privinţa Cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală s-a decis folosirea resurselor Europol în domenii precum contactele dintre procurori şi anchetatori şi crearea unei reţele de cercetare, documentare şi statistici referitoare la criminalitatea intracomunitară.

În ceea ce priveşte aspectele instituţionale, procedura de codecizie, prin care guvernele din UE, hotărând cu majoritate calificată, şi Parlamentul European adoptă împreună legislaţia, a fost extinsă la majoritatea domeniilor de politică şi s-au stabilit norme clare pentru gestionarea oricăror diferende prin intermediul comitetului de conciliere.

Conform prevederilor Tratatului, Parlamentul European are un prag maxim de 700 de membri, elaborează un proiect de procedură uniformă pentru alegerile europene, votează pentru a aproba desemnarea preşedintelui Comisiei Europene şi a celorlalţi membri ai Comisiei ca organism.

Tratatul mai prevede că guvernele din UE pot retrage drepturile unei ţări membre conferite de tratat, inclusiv dreptul de a vota propunerile de acte legislative, dacă se consideră că aceasta ''a încălcat în mod grav şi repetat'' principiile fundamentale ale UE.

Deşi scopul iniţial al Tratatului de la Amsterdam a fost de a asigura capacitatea de acţiune a UE şi după extinderea spre est, au existat o serie de probleme nerezolvate privind integrarea europeană, cum ar fi: dimensiunea şi componenţa Comisiei, ponderarea voturilor în Consiliu şi extinderea votului cu majoritate calificată. Astfel, Consiliul European de la Helsinki din 1999 a decis ca problemele nesoluţionate de Tratatul de la Amsterdam şi toate celelalte modificări necesare pentru pregătirea extinderii sa fie abordate în cadrul unei CIG. Conferinţa a fost deschisă la 14 februarie 2000, şi-a încheiat activitatea la Nisa, la 10 decembrie 2000, având ca rezultat Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001.

Cronologia integrării europene cuprinde şi Tratatul de la Lisabona, demarat sub forma unui proiect constituţional la sfârşitul lui 2001 (Declaraţia Consiliului European privind viitorul Uniunii Europene sau Declaraţia de la Laeken), urmat în 2002 şi 2003 de Convenţia europeană, care a elaborat Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa (Tratatul constituţional). Procesul care a dus la elaborarea Tratatului de la Lisabona este rezultatul negativ a doua referendumuri (Franţa şi Ţările de Jos), în 2005, asupra Tratatului constituţional. În final, în temeiul declaraţiei de la Berlin din martie 2007, Consiliul European din 21-23 iunie 2007 a adoptat un mandat detaliat pentru o CIG ulterioară, sub egida Preşedinţiei portugheze. CIG şi-a încheiat lucrările în octombrie 2007, iar Tratatul a fost semnat în cadrul Consiliului European de la Lisabona din 13 decembrie 2007 şi a fost ratificat de toate statele membre. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. AGERPRES/(Documentare - Roxana Losneanu, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: europarl.europa.eu