Poeta, prozatoarea, autoarea dramatică şi memorialista, Elena Văcărescu, s-a născut la 21 septembrie/3 octombrie 1864, fiind fiica lui Ioan Văcărescu, diplomat, şi ultima reprezentantă a ilustrei familii ce a dat literaturii române primii poeţi moderni (Ienăchiţă era străbunicul, iar Iancu Văcărescu, bunicul scriitoarei). S-a instruit acasă, cu profesori particulari şi a manifestat un talent poetic precoce, lăudat şi încurajat de Titu Maiorescu şi de Vasile Alecsandri, scrie volumul "Dicţionarul general al literaturii române" (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009).

În 1879, şi-a desăvârşit studiile la Paris, audiind, la Sorbona, cursuri de literatură, filosofie, estetică, istorie, ţinute de Gaston Paris, Ernest Renan, Gaston Boissier etc, iar în arta prozodiei i-a avut ca maeştri pe poeţii parnasieni Sully Prudhomme, Leconte de Lisle şi Jose-Maria de Heredia.

A debutat în 1886, cu volumul "Chants d'aurore", apărut la Paris şi recompensat cu Premiul "Archon Desperouses" al Academiei Franceze. Cea de-a doua carte, culegerea de cântece folclorice "Le Rhapsode de la Dimbovitza" (1892), a fost răsplătită cu acelaşi premiu, dar şi cu Premiul Jules Fabre (1900).

Logodna secretă cu prinţul moştenitor Ferdinand, încurajată de regina-mamă, dar respinsă de oamenii politici de la acea vreme, a nemulţumit marile familii boiereşti pământene şi cercurile palatului. Astfel, în 1891, la finalul unui voiaj de penitenţă în străinătate, unde a însoţit-o pe regină, a acceptat, odată ajunsă la Veneţia, soluţia exilului.

S-a stabilit, astfel, la Paris, unde a desfăşurat, până la finalul vieţii, o intensă activitate literară şi diplomatică în favoarea României. În această perioadă a publicat antologia de folclor "Nuits d'Orient (1907)" şi libretul operei "Le Cobzar", care s-a jucat pe scenele din Monte Carlo (1909) şi Paris (1912), mai scrie volumul citat.

În perioada Primului Război Mondial, a susţinut independenţa României, în 1919 fiind numită în delegaţia pentru Conferinţa de Pace de la Paris. În 1921, a reprezentat ţara în delegaţia la Societatea Naţiunilor, unde, timp de două decenii, s-a dedicat unor acţiuni diplomatice de primă importanţă. A tradus şi a publicat în diverse reviste poezii de Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Minulescu.

A deschis, în 1898, un salon literar în apartamentul său din Paris, iar în 1912, a fondat, împreună cu Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Octavian Goga Cercul Analelor din Bucureşti, afiliat la Cercul Analelor din Paris.

În anul 1925, a devenit membră de onoare a Academiei Franceze, iar în 1933, a fost distinsă cu ordinul Coroana României în grad de Mare Ofiţer.

În 1927, a înfiinţat cu Nicolae Pillat Biblioteca universală pentru sprijinirea traducerilor. Alături de Paul Valery a fondat, la Paris, Institutul Internaţional de cooperare Intelectuală (1924).

În 1937, s-a numărat printre fondatorii Casei Româneşti din Paris, în timp ce în 1937, a inaugurat, la Nisa, Catedra "Mihai Eminescu", în cadrul Centrului Mediteranean de sub directoratul lui Paul Valery.

A colaborat la reviste precum: "Les Annales", "Conferencia", "Echos de France", "Revue des deux mondes", "Revue de Paris", "L'Illustration", "Le Figaro", "Lumea nouă literară", "Revista literară", "Făt-Frumos", "Convorbiri literare", "Luceafărul", "Flacăra", "Rampa", "Năzuinţa", "Gândirea", "Viaţa românească", "Universul literar" etc.

În vara anului 1940, când armatele hitleriste au ocupat Parisul, s-a refugiat în zona liberă din sudul Franţei, unde a continuat să protesteze împotriva cotropitorilor "celor două patrii" ale sale. După întoarcerea în Parisul eliberat, în 1945, a fost numită consilier cultural pe lângă Ambasada României, iar în august 1946, a făcut parte din delegaţia română la Conferinţa de pace.

În testamentul său, a scris: "Toată activitatea mea de aproape o jumătate de veac a fost consacrată intereselor neamului nostru, căutând să strâng raporturile dintre România şi Franţa".

Din bogata sa creaţie poetică, amintim: "L'Ame sereine" (1896), "Lueurs et flammes" (1903), "Le jardin passionne" (1908), "La Dormeuse eveillee" (1914), "Dans l'or du soir" (1927) etc.

În ceea ce priveşte proza, aceasta este mai puţin semnificativă şi se reduce la romanele "Amor vincit" (1909), "Le Sortillege" (1911) şi la piesele de teatru "Stana" (1904) sau "Pe urma dragostei" (1905).

A scris şi memorialistică grupată în "Memorial sur le mode mineur" (1946), "Le Roman de ma vie" (1953-1954).

Prin grija verişoarei şi legatarei sale testamentare, Alexandra Fălcoianu, în anul 2000, au fost editate integral, sub titlul "Din amintirile Elencuţei Văcărescu", o serie de amintiri pe care Elena Văcărescu şi-a dorit să le publice.

"Era o natură sociabilă, veselă, optimistă. Cucerea îndată simpatia oamenilor prin felul ei deschis, prin scânteierea spiritului ei ingenios, dar toate devotamentele pe care le câştiga pentru sine le îndrepta îndată către ţara ei de obârşie, niciodată uitată, mereu prezentă în inima ei caldă şi credincioasă. A fost, timp de cincizeci de ani şi mai bine un glas al României peste hotare şi o parte a binelui care a putut fi gândit despre noi, a interesului arătat străduinţelor pornite din partea bună a ţării vechi, datorită şi farmecului personal, tactului, cuminţeniei şi activităţii depuse de Elena Văcărescu. Franţa a devenit pentru ea o a doua patrie, primitoare, binevoitoare, dar în mijlocul Franţei Elena Văcărescu a rămas româncă", spunea Tudor Vianu despre Elena Văcărescu, citat de volumul "Dicţionarul general al literaturii române".

A murit la 17 februarie 1947 şi a fost reînhumată, în 1959, la Cimitirul Bellu din Bucureşti, alături de ceilalţi Văcăreşti. AGERPRES/ (Documentare - Ionela Gavril, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.radio-arhive.ro