Zidul Berlinului a reprezentat simbolul cel mai important al istoriei războiului rece, perioada de confruntare a celor două blocuri, Uniunea Sovietică și Occident, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Împărțirea Berlinului a evidențiat sferele de influență trasate după război între cele două blocuri. Sectoarele Berlinului au fost împărțite între Uniunea Sovietică, Franța, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii, potrivit www.history.com și www.berlin.de.

Problema Germaniei și împărțirea Berlinului în zone de ocupație între puterile occidentale (Franța, Marea Britanie, Statele Unite și Uniunea Sovietică) a fost pusă în discuție de la Conferința de la Potsdam (17 iunie-2 august). Acesta a fost unul dintre momentele incipiente ale trasării sferelor de influență în Europa, problema germană expunând cel mai bine viitoarea configurare a blocurilor care aveau să își dispute competiția de putere pe plan internațional pentru următoarele decenii.

Disensiunile între Moscova și Occident au fost expuse public, la 5 martie 1946, în discursul susținut de premierul britanic Winston Churchill la Colegiul Westminster, Fulton, statul Missouri (SUA): ''De la Szczecin, în Marea Baltică, la Trieste, în Adriatica, o cortină de fier a descins de-a lungul continentului. În spatele acelei linii se află capitalele vechilor state din Europa Centrală și de Est. Varșovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, București și Sofia, toate aceste frumoase orașe și populațiile asociate lor se află în ceea ce numesc sfera sovietică, toate sunt subiectul, într-o formă sau alta, nu doar a influenței sovietice, dar într-o foarte mare, și în unele cazuri, într-o crescândă formă de control din partea Moscovei'', potrivit https://winstonchurchill.org/.

Cu prilejul discursului său de la Fulton, premierul britanic Winston Churchill a identificat primele tendințe ale sovieticilor în zona ocupată a Germaniei, care sprijineau liderii germani de stânga și sublinia slăbiciunea demonstrată a forțelor americano-britanice de a se retrage înspre vest din unele zone cucerite prin luptă, permițând, astfel, armatei sovietice să ocupe un vast teritoriu. Churchill anticipa proiecțiile politice ale sovieticilor în configurarea unor partide prietene procomuniste, ceea ce avea ''să genereze ulterior dificultăți serioase între sovietici și democrațiile occidentale'', conform https://winstonchurchill.org/.

Ca urmare a negocierilor purtate la conferințele de pace de la Ialta și de la Potsdam aliații au stabilit delimitarea Germaniei în patru zone ocupate.

Partea de est a Germaniei a devenit zonă de influență a Uniunii Sovietice, în timp ce partea de sud a intrat sub controlul Statelor Unite, vestul și nordul în umbrela administrativă a Marii Britanii și sud-vestul Franței, potrivit history.com și https://www.cvce.eu/.

La 30 august 1945, înființarea Consiliului de Control Interaliat a dus la împărțirea Berlinul în patru sectoare.

Impunerea unei blocade totale a sectoarelor Berlinului de la Vest la 24 iunie 1948 avea să genereze prima criză serioasă a războiului rece între Uniunea Sovietică și Occident. Proiecțiile lui Churchill privind confruntarea între Moscova și Occident reprezentau deja realitatea unei competiții între foștii aliați. Accesul spre Berlin pe cale ferată, drumuri de acces sau pe apă a fost restricționat până la 12 mai 1949. Proviziile alimentare și electricitatea au fost oprite. Introducerea mărcii germane (Deutsche Mark) a fost invocată de sovietici drept cauza oficială pentru declanșarea blocadei, încercând astfel să determine retragerea definitivă din Berlin a occidentalilor. Soluția găsită a fost pusă în aplicare de generalul Lucius D Clay prin podul aerian - utilizarea unui culoar aerian prin care s-a realizat, zilnic, cu ajutorul a mii de aeronave (peste 270.000 de zboruri per total) furnizarea a peste 13.000 de tone de bunuri celor necesare vieții pentru berlinezii prinși captivi în interiorul primei crize a războiului rece, potrivit https://www.cvce.eu/.

Criza a confirmat la nivel oficial ruptura între Moscova și Occident, iar Berlinul devenise simbolul luptei pentru libertate pentru lumea occidentală. Decizia lui Stalin de a înceta blocada la 12 mai 1949 a lăsat urme adânci în spectrul politic al Berlinului, divizarea politică a orașului fusese consfințită.

A urmat o decadă scutită de tensiuni consistente, pentru ca din 1958 fluxul de persoane, foarte mulți dintre aceștia fiind foarte bine instruiți în domeniile lor de activitate, să părăsească zona sovietică pentru cea occidentală, atrăgând atenția sovieticilor.

În iunie 1961, peste 19.000 de persoane au părăsit Republica Democrată Germană prin Berlin, pentru ca luna următoare peste 30.000 să ajungă în sectorul occidental.

În doar 11 zile ale lunii august 1961, 16.000 de est germani au trecut granița în Berlinul de Vest.

Într-o singură zi, 12 august 1961, 2.400 de persoane - cel mai mare număr de defectări înregistrate într-un interval de 24 de ore, părăseau zona sovietică pentru ceea ce devenise, pe teritoriul aceleiași țări, lumea occidentală.

Realitățile sociale au primit răspuns prin decizia sovieticilor, la 13 august 1961, de începere a ridicării celui mai cunoscut simbol al războiului rece - zidul Berlinului. Guvernul comunist al Republicii Democrate Germane a început în acea duminică de august să amplaseze o linie de demarcație din sârmă ghimpată și structuri de beton. Necesitatea construirii zidului a fost motivată de guvernul comunist al RDG prin blocarea accesului occidentalilor în Germania de Est și pentru stoparea subminării statului socialist, însă, pe fond, rolul zidului a fost de a opri defectările dinspre sectorul comunist în cel occidental. Zidul a funcționat până la 9 noiembrie 1989, când șeful Partidului Comunist Est German a anunțat că cetățenii Germaniei de Est pot trece dintr-o parte în alta a zonelor care până atunci fuseseră delimitate de zid.

În decurs de două săptămâni, armata est germană, alături de forțele de poliție, și lucrători voluntari au definitivat construcția zidului de beton care delimita Berlinul în mai multe zone. Înainte de construirea zidului, locuitorii orașului se puteau deplasa liber.

În noiembrie 1958, liderul sovietic Nikita Hrușciov a transmis o notă puterilor occidentale oferind un termen de șase luni pentru retragerea din Berlin și demilitarizarea orașului. Statele occidentale nu au împărtășit propunerea, în replică liderul sovietic aducând în discuție ''prevederile înțelegerii semnate la Potsdam care avansau eradicarea militarismului și lichidarea monopolurilor în timp ce puterile occidentale permiteau reconsolidarea militarismului și a imperialismului economic în Republica Federală Germană'', potrivit https://www.archives.gov/. În plus, acesta a avertizat asupra impunerii unui control complet al liniilor de comunicații cu Berlinul de Vest și în ce privește facilitarea accesului puterilor occidentale în Berlinul de Vest în baza unui acord oferit de guvernul est german. Capitalele occidentale au respins avertismentul lui Hrușciov, încadrându-l drept propagandă sovietică. Franța, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii au respins categoric ultimatumul, menționând, totodată, că își păstrează dreptul legal de a putea intra în orice parte a Berlinului, potrivit https://www.archives.gov/.

La 15 iunie 1961, liderul Republicii Democrate Germane Walter Ulbricht a menționat că nu există intenția construirii unui zid, potrivit berlin.de. Însă, la 12 august 1961, Consiliul de Miniștri al Republicii Democrate Germane a anunțat că pentru a stopa activități ostile ale Germaniei de Vest precum și pe cele provenind din Berlinul de Vest vor fi instituite controale similare celor care se desfășoară la granițele naționale ale statelor, inclusiv la sectoarele occidentale de trecere ale Berlinului.

În primele ore ale zilei de 13 august 1961 au fost dispuse bariere temporare prin care era permis accesul în sectorul estic al Berlinului delimitând astfel de sectorul occidental, ceea ce consfințea vizibil în spectrul simbolic accentuarea cortinei de fier peste bătrânul continent. Forțele de poliție și unitățile de transport ale forțelor de ordine, alături de membri ai milițiilor lucrătorilor, au blocat accesul și îi întorceau din drum pe cei care doreau să își urmeze cursul obișnuit al deplasărilor zilnice în orașul lor. Conducerea partidului comunist est german a ales o zi de duminică la jumătatea lunii august pentru implementarea acestei măsuri care avea să permanentizeze.

În următoarele zile și săptămâni de-a lungul graniței cu sectorul Berlinului de Vest a apărut zidul de beton. Locuințele de pe Bernauer Strasse, unde trotuarul aparținea sectorului occidental, și până la casele din partea sudică la Mitte, în Berlinul de Est, au fost rapid integrate în sistemul de fortificații care alcătuia zidul. Intrările de la parter și ferestrele sediului guvernului democrat german au fost zidite. Accesul în locuințe se realiza prin anumite zone stabilite de autoritățile comuniste est germane. Mulți oameni s-au confruntat cu efectele ridicării zidului, fiind nevoiți să își părăsească locuințele în cursul anului 1961, nu doar în Bernauer Strasse dar și în alte zone care se învecinau cu zidul, potrivit berlin.de. De la o zi la alta, zidul devenea o realitate a războiului rece, separa străzi, piețe, cartiere și afecta rețeaua de transport public.

Primarul guvernator Willy Brandt a declarat, în seara zilei de 13 august 1961, într-un discurs în Camera Reprezentanților: ''Senatul Berlinului condamnă public măsurile ilegale și inumane adoptate de cei care divizează Germania, asupresc Berlinul de Est și amenință Berlinul de Vest''.

Tensiunea acumulată între puterile care își exercitau influența în sectoarele Berlinului a atins un punct maxim în 25 octombrie 1961, când tancurile americane și sovietice erau poziționate asemenea unei confruntări la punctul de control de pe Friedrichstrasse, care era folosit de cei care erau de alte naționalități și care era cunoscut sub denumirea ''Checkpoint Charlie''. Situația a a apărut pe fondul unei încercări a unor reprezentanți ai aliaților occidentali de a intra în sectorul Berlinului de Est și au fost opriți de un gardian al guvernului democrat-german care asigura paza în zona de tranzit. De-a lungul zidului Berlinului, au fost amenajate 12 puncte de control, prin care soldați est germani derulau formalitățile de verificare și de permitere a accesului.

Peste trei milioane de persoane au părăsit Republica Democrată Germană și Berlinul de Est, potrivit www.berlin.de. Aproape jumătate de milion de persoane au tranzitat sectoarele Berlinului, având posibilitatea să vadă diferențele din cele două state germane.

La 9 noiembrie 1989, momentele incipiente ale sfârșitului războiului rece începeau să se manifeste în Europa de Est. La miezul nopții de 9 spre 10 noiembrie 1989 a fost permis accesul între cele două state germane. În acel sfârșit de săptămână de noiembrie, peste 2 milioane de persoane din Berlinul de Est au vizitat Berlinul de Vest pentru a participa la ceea ce presa germană titra drept ''cea mai mare petrecere stradală din istoria lumii''. Oameni obișnuiți au folosit ciocane și instrumente specifice pentru dărâmarea zidului, concomitent utilaje scoteau secțiuni din zid punând capăt delimitării impuse de cortina de fier. În timp ce zidul era dărâmat, un berlinez a punctat cu vopsea momentul, sintetizând istoria unor decenii de confruntare între puteri și suferință pentru berlinezi: ''Doar astăzi, războiul este încheiat cu adevărat''.

Reunificarea celor două state germane s-a realizat la 3 octombrie 1990, punând capăt deceniilor în care societatea germană s-a confruntat din plin cu ceea ce premierul britanic Winston Churchill denumise sugestiv cortina de fier. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Horia Plugaru, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.europeana.eu