Conferinţa miniştrilor de externe ai celor patru mari puteri (G. Bidault - Franţa, E. Bevin - Marea Britanie, J.F. Byrnes - SUA şi V. Molotov - Uniunea Sovietică) a stabilit, la 12 iulie 1946, organizarea Conferinţei de Pace a celor 21 de naţiuni, la Paris, în data de 29 iulie 1946. Totodată, cu acest prilej, au fost definitivate proiectele tratatelor de pace, urmând ca adjuncţii celor patru oficiali să stabilească forma finală a documentelor care urmau să fie trimise statelor, potrivit volumului ''Politica externă a României în perioada 1944-1947'' (Ion Enescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979).

Pe marginea proiectelor de tratate, discutate de cele patru puteri aliate, agenţia AFP semnala, în 16 iulie 1946, că ''acestea sunt numai compromisuri între cei patru mari aliaţi''.

Textul Tratatului cu România fusese luat în discuţie, cu prilejul conferinţei miniştrilor de externe, la 20 şi 22 iunie 1946, iar analizarea clauzelor economice s-a desfăşurat în şedinţa din 26-28 iunie 1946. Versiunea de proiect de tratat a fost studiată de Comisia română formată din experţi şi diplomaţi, care s-au aplecat cu atenţie în special şi asupra clauzelor economice stipulate, pentru ca la data de 19 iulie 1946 o copie a Tratatului de pace cu România să fie transmisă Ministerului Afacerilor Externe şi o notă preşedintelui Consiliului de Miniştri Petru Groza şi miniştrilor Gheorghe Gheorghiu Dej şi Ion Gheorghe Maurer, conform sursei citate.

Concomitent studierii în ţară a textului avansat pentru Tratatul de pace cu România, membrii Comisiei române au purtat discuţii, la Paris, cu reprezentanţi şi experţi ai delegaţiilor Franţei, SUA, Marii Britanii, Uniunii Sovietice, Iugoslaviei, Cehoslovaciei, Poloniei, Noii Zeelande. Aparatul diplomatic al României din exterior desfăşura, de asemenea, discuţii cu reprezentanţii politici şi diplomatici ai statelor gazdă pe marginea prevederilor tratatului ce urmau să fie supuse dezbaterii finale la Conferinţa de Pace de la Paris. Analizarea textului tratatului s-a transpus, în ţară, într-un schimb de opinii şi analize cu instituţii abilitate având expertiză în domeniile vizate de prevederile documentului, respectiv Ministerul Finanţelor, Ministerul Comerţului Exterior, Banca Naţională, Ministerul Căilor Ferate etc. Au fost constituite grupuri de lucru care au avansat analize şi studii asupra prevederilor proiectului Tratatului de Pace.

În 31 iulie 1946, a fost publicat simultan la Londra, Paris, Moscova şi Washington textul proiectului Tratatului de pace cu România, iar în 3 august 1946 presa română a transmis opiniei publice conţinutul tratatului, alcătuit din preambul şi 38 de articole, organizate în opt părţi şi şase anexe. În preambul nu se face referire la declaraţia de război a României împotriva Ungariei, iar în ceea ce priveşte participarea armatei române la războiul împotriva Germaniei naziste este ancorat în document momentul 12 septembrie 1944, data semnării armistiţiului cu Marea Britanie, SUA şi URSS, cu toate că operaţiile militare împotriva Wehrmachtului au debutat în dimineaţa zilei de 24 august 1944, la orele 04.00, imediat după actul istoric de la 23 august. România a fost al patrulea stat contributor la războiul împotriva Germaniei naziste din rândul Naţiunilor Unite prin angajarea resurselor militare logistice şi a celor economice, însă, în ciuda acestui fapt, nu a fost recunoscut statutul de ţară cobeligerantă. Situaţia frontierelor naţionale a fost stipulată în articolele 1 şi 2 din prima parte a proiectului de tratat, făcându-se referire la cele existente la data de 1 ianuarie 1941, cu excepţia celei româno-ungare. Articolul 2 anula hotărârile sentinţei dictatului de la Viena din 30 august 1940, declarându-le nule şi neavenite, iar frontiera româno-ungară a fost stabilită potrivit celei existente la momentul 1 ianuarie 1938. Punctul dificil al proiectului de tratat de pace cu România îl constituia problematica reparaţiilor de război incluse în clauzele economice. Despăgubirile şi restituirile pe care statul român trebuia să le suporte proiectau o povară considerabilă asupra capacităţii de refacere a ţării după război. Problema reparaţiilor şi restituirilor a fost inclusă în articolele 22 şi 23. Prevederile articolului 22 reluau conţinutul articolului 11 al Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, prin care statul român trebuia să despăgubească Uniunea Sovietică pentru pagube generate ca urmare a acţiunilor militare şi ocupaţiei teritoriilor sovietice, reparaţiile urmând să fie realizate eşalonat pe o perioadă de opt ani. Suma de 300 de milioane de dolari americani trebuia descărcată prin plată în natură, începând cu data de 12 septembrie 1944, fiind vorba de produse petroliere, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, utilaj divers, conform sursei citate.

Convocarea Conferinţei de pace de la Paris a constituit rezultatele discuţiilor desfăşurate la conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova, din decembrie 1945, şi stabilită ulterior la conferinţa şefilor diplomaţiilor celor patru puteri în capitala Franţei în perioada aprilie - iulie 1946. În data de 8 august 1946, guvernul francez a adresat invitaţia, în numele Naţiunilor Unite, guvernului de la Bucureşti să participe la Conferinţa de pace de la Paris. O zi mai târziu, la 9 august 1946, Consiliul de Miniştri al României a aprobat mandatul care urma să fie dezbătut la Paris de delegaţia statului român. Într-o declaraţie dată publicităţii la 12 august 1946, preşedintele Consiliului de Miniştri Petru Groza făcea cunoscut mandatul României pentru reuniunea de la Paris - obţinerea din partea Naţiunilor Unite a recunoaşterii statutului de ţară cobeligerantă, înlăturarea clauzelor din tratat care aduceau atingere situaţiei şi politicii economice a ţării, atenuarea restricţiilor privind armamentul şi forţele armate necesare apărării ţării, soluţionarea chestiunii regimului Dunării printr-o convenţie specială, conform volumului menţionat. Problematica graniţelor naţionale, cu excepţia celor nereglementate în convenţiile de armistiţiu, a reprezentat o chestiune secundară pe agenda conferinţei spre deosebire de precedentele conferinţe ale păcii. În cadrul debutului lucrărilor conferinţei s-a stabilit faptul că, începând cu data de 10 august 1946, Bulgaria, Finlanda, Italia, România şi Ungaria îşi pot prezenta punctele de vedere privind proiectele de tratat care urmau să fie încheiate cu ele.

În 11 august 1946, delegaţia României condusă de Gheorghe Tătărescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministrul afacerilor externe, a sosit la Paris. Declaraţia României la Conferinţa de Pace a fost expusă de Gheorghe Tătărescu în faţa celei de-a 15-a şedinţe plenare a conferinţei, desfăşurată în palatul Luxemburg, în data de 13 august 1946, sub preşedinţia secretarului de stat american J. F. Byrnes. Declaraţia evidenţia poziţia României faţă de problemele de pe agenda conferinţei, prezentându-se, deopotrivă, şi un memoriu care avansa cererile şi amendamentele României cu privire la Tratatul de pace. Gheorghe Gheorghiu-Dej acorda, la 14 august 1946, un interviu corespondentului Agerpres la Paris, în care sublinia: ''Calitatea de cobeligerantă, rezultând pentru România din participarea ei la lichidarea forţelor hitleriste, reprezintă o problemă care interesează nu numai România, ci în egală măsură toate popoarele lumii, pentru că reprezintă fără îndoială adevărul istoric'', conform volumului ''Politica externă a României în perioada 1944-1947''. Guvernul român a cerut, în expunerea susţinută în Conferinţa Păcii, ameliorarea clauzelor economice foarte grele impuse României, injuste faţă de eforturile depuse în război, precum şi a situaţiei economice grele, datorată distrugerilor din timpul conflictului. Totodată, guvernul român şi-a rezervat dreptul de a cere despăgubiri şi reparaţii atât faţă de Germania, cât şi faţă de Ungaria. În ce priveşte clauzele militare, delegaţia României a catalogat regimul acestora drept nedrept faţă de contribuţia statului român la efortul comun al Naţiunilor Unite. Cotidiene franceze şi engleze apreciau, în zilele care au urmat declaraţiei lui Gheorghe Tătărescu, în termeni pozitivi declaraţia şefului delegaţiei României în faţa conferinţei de pace. Din 16 august 1946, delegaţia României şi-a desfăşurat activitatea, în cadrul Conferinţei, pe comisii, eforturile fiind concentrate pe chestiunile politice, teritoriale, militare şi economice. Spre sfârşitul lucrărilor Conferinţei, delegaţia României a participat şi la şedinţele plenare. La 30 septembrie 1946, după desfăşurarea a 36 de şedinţe, s-au încheiat discuţiile în Comisia Economică pentru Balcani şi Finlanda pe marginea clauzelor economice ale Tratatului de pace cu România. În data de 14 octombrie 1946 a avut loc cea de-a 39-a şedinţă plenară în cadrul căreia s-au desfăşurat discuţiile finale pe marginea Tratatului de pace cu România, pe baza unui raport avansat de Comisia Politică şi Teritorială. Deciziile definitive asupra articolelor de tratat care nu întruniseră unanimitatea sau majoritatea a două treimi de voturi urmau a fi reluate în discuţie de miniştrii de externe ai Franţei, Marii Britanii, SUA şi URSS la reuniunea de la New York (4 noiembrie - 12 decembrie 1946).

Încheierea lucrărilor Conferinţei de pace de la Paris a constituit o etapă importantă în ce priveşte reglementarea postbelică. La 24 ianuarie 1947, Jean Paul Boncour, reprezentantul politic al Franţei la Bucureşti, a remis Preşedintelui Consiliului de Miniştri invitaţia guvernului francez adresată guvernului român pentru a participa la semnarea la 10 februarie 1947, la Paris, Tratatului de Pace. Consiliul de Miniştri a hotărât, la 1 februarie 1947, aprobarea delegaţiei care urma să semneze documentul. În Palatul Ministerului Afacerilor Externe din Paris s-a desfăşurat, la 10 februarie 1947, ceremonia semnării Tratatului de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate. La 23 august 1947, parlamentul de la Bucureşti a ratificat Tratatul de pace, care a intrat în vigoare la 15 septembrie acelaşi an. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Cristian Anghelache, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: (c) Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie Prahova/facebook