Gestionarea sfârşitului războiului, după înfrângerea Germaniei naziste, şi pregătirea conferinţei de pace pentru reglementarea relaţiilor postbelice între statele combatante au reprezentat tematica principală a întrunirilor desfăşurate în anii de final ai celei de-a doua conflagraţii mondiale.

La Potsdam, în apropiere de Berlin, în perioada 17 iulie - 2 august 1945, preşedintele american Harry Truman, premierul britanic Winston Churchill şi liderul sovietic Iosif Stalin au discutat definitivarea războiului prin implicarea masivă pe frontul din Pacific pentru înfrângerea Japoniei şi organizarea relaţiilor postbelice. Totodată, cu acest prilej au ieşit la iveală primele fisuri în relaţiile dintre aliaţi, anunţând o stare tensionată între aceste state în perioada postbelică, potrivit history.com.

Semnarea acordului de la Potsdam, la 1 august 1945, stabilea câteva dintre obiectivele viitoare care urmau să fie adoptate la conferinţa păcii care avea să încheie oficial cea de-a doua conflagraţie mondială. Demilitarizarea Germaniei, împărţirea ei în patru zone aliate de ocupaţie aflate sub administrarea Franţei, Marii Britanii, Statelor Unite şi Uniunii Sovietice, modelarea cadrului legislativ german, formarea unui Consiliu al Miniştrilor de Externe care să acţioneze în reprezentarea Statelor Unite, Marii Britanii, Uniunii Sovietice şi Chinei pentru redactarea tratatelor de pace cu foştii aliaţi ai Germaniei. Documentul făcea referire la reglementarea situaţiei etnicilor germani de pe teritoriul Poloniei, Cehoslovaciei şi Ungariei. Reuniunea de la Potsdam a reprezentat o fază premergătoare a conferinţelor desfăşurate la nivel de miniştri de externe ale celor trei puteri învingătoare care aveau să pregătească conferinţa păcii de la Paris care punea capăt celui de-Al Doilea Război Mondial. La Londra (septembrie 1945), la Moscova (decembrie 1945) şi la Paris (25 aprilie, 5 iulie 1946) miniştrii de externe ai SUA, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice au pregătit agenda conferinţei de pace de la Paris.

În 29 iulie 1946, la Palatul Luxemburg din Paris, se deschideau lucrările pentru semnarea tratatelor cu statele foste aliate ale Germaniei. Delegaţia României, formată din ministrul de externe Gheorghe Tătărescu, liderii politici Lucreţiu Pătrăşcanu, Gheorghiu Dej, Ştefan Voitec şi generalul Demetre Dămăceanu, în calitate de expert militar, participa în format ad audiendum - putând doar să prezinte punctele de vedere. Două chestiuni au centrat discuţiile - stabilirea momentului în care statul român a intrat oficial în război şi liniile de graniţă înainte de debutul confictului privind Basarabia, Dobrogea, Transilvania, potrivit volumului "România în Al Doilea Război Mondial" (Constantin Kiriţescu, Volumul II, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996) şi http://www.roconsulboston.com/. Transilvania de Nord, ruptă din teritoriul naţional prin dictatul de la Viena, revenea României, Basarabia şi Bucovina de Nord intrau în componenţa Uniunii Sovietice, statul român urma să plătească o sumă considerabilă - 300 de milioane de dolari şi o plată în mărfuri drept reparaţii de război către statul sovietic. Delegaţia română a contestat cuantumul reparaţiilor de război, a fost însă respins demersul. Pentru definitivarea textului Tratatului cu România a fost organizată o conferinţă a miniştrilor de externe la New York (4 noiembrie - 12 decembrie 1946). Cu acest prilej au fost definitivate aspectele care vizau despăgubirile financiare ce urmau să fie plătite de România, problema Dunării şi alte chestiuni de detaliu care urmau să facă parte din textul tratatului.

În cadrul negocierilor de la Paris, desfăşurate până la 15 octombrie 1946, Italia avea să recunoască independenţa Albaniei, precum şi apartenenţa Tianjin la China, Insulele Dodecanese din Marea Egee la Grecia, Istria, Gorizia şi Pola la Iugoslavia. Trieste avea să fie stat suveran divizat în două zone administrative aflate sub administrarea unui guvern provizoriu sub auspiciile Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Tirolul de Sud a rămas în componenţa Italiei, în ciuda insistenţelor Austriei, graţie acordului Gruber-De Gasperi (5 septembrie 1946). Tratatele semnate la Conferinţa de pace de la Paris poartă un grad specific de interdependenţă, cu referire asupra similarităţilor privind respectarea limitărilor de armament. Ulterior, după aderarea Italiei la NATO, Uniunea Sovietică a transmis, cu prilejul unui răspuns la un memorandum anglo-franco-american, că este gata să renunţe la prevederile de limitare a arsenalului militar. Premierul italian De Gasperi a denunţat propunerea sovietică, în schimb sovieticii au avansat mai departe posibilitatea revizuirii acordului Trieste. Guvernul american a respins proiecţia sovietică. Reglementarea statutului Trieste, din 1947, a proiectat o variantă de soluţie de compromis între Italia şi Iugoslavia, dar şi între Uniunea Sovietică şi statele occidentale, în special pe fondul apariţiei tensiunilor între Moscova şi Occident.

Finlanda avea să cedeze o parte a teritoriului naţional (12%) către Uniunea Sovietică, să plătească reparaţii de război consistente, în cuantum de 300 de milioane de dolari, şi să-şi reducă forţele armate. Tratatul restabilea graniţele naţionale ale Finlandei de la momentul 1 ianuarie 1941. La 25 de km de Helsinki, la Porkkala, avea să fie stabilită o bază navală sovietică pentru o perioadă de cincizeci de ani. Sistemul de fortificaţii şi întreg arsenalul militar urmau să fie configurate pentru a deservi strict misiunea de apărare a teritoriului naţional, fiind stabilite configurările tuturor forţelor combatante naţionale. După semnarea Tratatului de la Paris, guvernul de la Helsinki a iniţiat demersuri pentru stabilirea cadrului relaţiilor cu Moscova, în termenii unui acord reciproc de apărare mutuală, care avea ca principal punct de inspiraţie proiectul de document redactat de preşedintele finlandez Mannerheim în 1944, potrivit globalsecurity.org. În septembrie 1990, Finlanda declara unilateral faptul că restricţiile militare stipulate în Tratatul de la Paris nu mai erau valide.

Frontierele naţionale ale Bulgariei erau stabilite prin Tratatul semnat la Paris la momentul 1 ianuarie 1941. Bulgaria îşi asuma plata reparaţiilor de război către Grecia, în valoare de 45 de milioane de dolari, şi către Iugoslavia în valoare de 25 de milioane de dolari, potrivit https://bnr.bg. Bulgaria este singurul stat fost aliat al Germaniei care nu a pierdut părţi din teritoriul naţional.

În urma Tratatului semnat în 10 februarie 1947, Ungaria îşi asuma plata unor reparaţii de război în cuantum de 300 de milioane de dolari. Forţele armate naţionale erau limitate pentru a putea desfăşura misiuni care vizau doar apărarea teritoriului naţional. Frontierele naţionale ale Ungariei au fost restabilite pe liniile de demarcaţie prevăzute de Tratatul de la Trianon. Implementarea prevederilor Tratatului urma să fie supervizată de forţe sovietice, contingent considerabil care a rămas în Ungaria până în iunie 1991.

Şedinţa solemnă pentru semnarea tratatelor a fost stabilită pentru data de 10 februarie 1947, în Sala Orologiului de la Quai d'Orsay - sediul Ministerului afacerilor străine al Franţei. Cu acest prilej au fost semnate Tratatele cu Bulgaria, Italia, Finlanda, România, Ungaria. România a ratificat Tratatul de Pace, printr-o şedinţă solemnă a Adunării Naţionale a Deputaţilor, la 23 august 1947. Documentul a intrat în vigoare la 15 septembrie acelaşi an. Instrumentele de ratificare ale tratatelor de pace cu statele foste aliate ale Germaniei au fost depuse la depozitarul documentelor - Ministerul afacerilor străine al Uniunii Sovietice. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Horia Plugaru, editor online: Anda Badea)

Sursa foto: diplomatie.gouv.fr