Zoe Dumitrescu-Buşulenga, critic şi istoric literar, comparatist, avea să fie cunoscută în ultimii ani ai vieţii ca Maica Benedicta de la Văratec.

S-a născut la 20 august 1920, în Bucureşti, din părinţii Nicolae Dumitrescu şi Maria Apostol. De mică a fost familiarizată cu literatura clasică franceză şi germană, prin cărţile puse în mână de tatăl ei.

Pentru că nu a putut urma o carieră în muzică, aşa cum şi-ar fi dorit, a îmbrăţişat cariera părinţilor, urmând Dreptul şi Literele la Universitatea din Bucureşti. A obţinut doctoratul în Filologie (1970).

A fost redactor la Editura de Stat. Cariera universitară a început-o ca asistent (1948), a urmat conferenţiar şi profesor (1971). A fost şefă a catedrei de literatură universală şi comparată (din 1975); directoare a Institutului de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu" (din 1973); vicepreşedintă a Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice (din 1970); preşedinta Comitetului Naţional Român de Literatură Comparată (1975); profesor invitat la Universitatea din Amsterdam (1972); membră în Biroul executiv al International Comparative Literature Association (1973-1979); director al revistei Synthesis şi al Revistei de istorie şi teorie literară.

Formată sub influenţa şi în apropierea celor doi mari profesori Tudor Vianu şi George Călinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga datorează primului tendinţa permanentă de a plasa discuţia literară într-o perspectivă filosofică, iar celui de al doilea, plăcerea spectacolului intelectual, o anumită ştiinţă a regiei universului livresc, dând strălucire şi suprafaţă celei mai aride discuţii ("Dicţionarul Scriitorilor Români", 1998).

Comparatist şi critic de formaţie anglo-germană, cu preocupări de interdisciplinaritate şi de filosofie a culturii; membru corespondent al Academiei Române (1974). După 1989, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a îndeplinit funcţiile de vicepreşedinte al Academiei Române, director la "Accademia di Romania" din Roma şi altele.

În acest timp s-a retras tot mai mult la Mănăstirea Văratec, unde se va dedica lecturilor duhovniceşti, rugăciunii şi convorbirilor spirituale cu tinerii.

După moartea soţului său, s-a călugărit cu numele de Benedicta, mărturisind: "Am socotit că un creştin intelectual trebuie să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii aşa cum se făcea pe vremuri, şi mai cu seamă soţiile care rămâneau singure se retrăgeau la mănăstiri. Era o frumoasă obişnuinţă, mai ales în lumea boierească" (https://www.fundatiamaicabenedicta.ro).

La întrebarea "Ce înseamnă moartea pentru dumneavoastră?", maica Benedicta a răspuns: "Lepădarea acestui trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit - asta numai Mântuitorul ştie" (https://www.fundatiamaicabenedicta.ro).

Pe 5 mai 2006, această mare personalitate a culturii româneşti a fost înmormântată la Mănăstirea Putna, după dorinţa sa testamentară, fiind aşezată alături de monahi, stareţi şi oameni bine-plăcuţi lui Dumnezeu, la câţiva paşi de mormântul Sfântului Ştefan cel Mare şi de bustul lui Mihai Eminescu.

Lucrări din opera sa: "Contemporanul şi vremea sa", în colaborare cu Savin Bratu, Bucureşti, 1959; "Creangă", Bucureşti, 1963; "Eminescu", Bucureşti, 1963; "Umanismul şi dialogul artelor" (1971), "Valori şi echivalenţe umanistice" (1973), "Periplu umanistic" (1980), "Itinerarii prin cultură" (1982), "Eminescu şi romantismul german", Bucureşti, 1986; "Eminescu. Viaţă, creaţie, cultură", Bucureşti, 1989.

Este autoarea a numeroase studii, eseuri şi articole. A iniţiat şi a coordonat sinteze de istorie literară la institutul pe care l-a condus. A tradus din diferite literaturi şi a coordonat lucrări de bibliografie literară. (surse: "Dicţionarul Scriitorilor Români", Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1998; https://www.fundatiamaicabenedicta.ro) AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Liviu Tatu)