Procesul de extindere al Uniunii Europene în 2004, cu zece noi state membre, a determinat schimbări la nivelul cadrului instituţional ce guvernează funcţionarea blocului comunitar. La 26 februarie 2001, liderii statelor membre au semnat Tratatul de la Nisa. Principalul scop al tratatului a urmărit asigurarea funcţionării Uniunii ca urmare a procesului de extindere cu cele zece noi state membre, care aveau să adere în 2004: Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Slovacia, Slovenia, Polonia, Ungaria. Cu prilejul acestei etape de extindere, Uniunea Europeană cuprindea 25 de state membre şi o populaţie de 456 de milioane de locuitori, potrivit www.parliament.uk.

Negocierile pentru redactarea prevederilor tratatului s-au desfăşurat la nivel interguvernamental, începând din 14 februarie 2000 şi s-au încheiat în decembrie acelaşi an. La 11 decembrie 2000, Consiliul European, desfăşurat la Nisa, a convenit asupra formulei textului tratatului, care avea să fie deschis spre semnare la 26 februarie 2001, conform https://www.cvce.eu.

Tratatul de la Nisa conţine 13 articole, patru protocoale anexate la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatele pentru stabilirea comunităţilor europene şi la Tratatul privind stabilirea comunităţii europene a energiei atomice.

Noutăţile aduse de tratat au vizat, în special, cadrul instituţional. Cele trei comunităţi care formau primul pilon al Uniunii Europene au fost reduse la două. Tratatul stabilea, deopotrivă, prevederi care vizau consecinţele financiare ale expirării Tratatului Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, la 23 iulie 2002, care fusese în vigoare din 25 iulie 1952, parte incipientă a procesului de construcţie comunitară de după război.

Componenţa Parlamentului European creştea la 732 de membri, ca urmare a scrutinului comunitar din iunie 2004, prilej cu care erau aleşi şi eurodeputaţi pentru noile state membre. Reglementările şi condiţiile generale care aveau să guverneze responsabilităţile eurodeputaţilor trebuiau aprobate prin votul cu majoritate calificată în Consiliu. Reglementările care vizează formaţiunile politice la nivel european pot fi adoptate prin procedura de codecizie. Parlamentul este autorizat să verifice asupra compatibilităţii unui tratat internaţional cu Tratatul Uniunii Europene, potrivit https://www.cvce.eu. Puterile legislativului comunitar sunt extinse. Procedura de codecizie este aplicabilă pentru un număr extins de chestiuni, iar aportul Parlamentului este necesar pentru a formula cooperarea extinsă într-un domeniu în care este aplicată codecizia. În eventualitatea unei propuneri avansate de Consiliu privind stabilirea existenţei unei breşe de încălcare a drepturilor fundamentale, Parlamentul este chemat să furnizeze o opinie pe speţa respectivă.

Potrivit Tratatului, are loc o nouă distribuţie a voturilor în Consiliu, ţinând cont de efectele produse de cel de-al cincilea val de extindere al Uniunii Europene. De la 1 ianuarie 2005, majoritatea calificată este stabilită dacă decizia necesită un anumit număr de voturi şi dacă este sprijinită de majoritatea statelor membre. Orice membru al Consiliului poate cere, în plus, să se verifice dacă majoritatea calificată reprezintă 62% din totalul populaţiei Uniunii Europene. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, decizia nu este adoptată. Prevederile care vizau votul prin majoritate calificată au devenit aplicabile de la 1 noiembrie 2004. De asemenea, votul cu majoritate calificată a fost extins la mai multe domenii, printre care amintim: combaterea discriminării, libertatea de mişcare a cetăţenilor Uniunii, cooperarea judiciară, chestiunile civile, acorduri internaţionale care vizează serviciile şi proprietatea intelectuală, politica industrială, economia, cooperarea tehnică şi financiară cu state terţe, etc.

Din 2005, fiecare stat membru avansează câte o propunere de comisar european. Distribuirea portofoliilor comisarilor va respecta principiul egalităţii. Consiliul avea rolul de a rezolva orice dispută legată de distribuirea portofoliilor.

Au fost aduse modificări şi sistemului judiciar existent la nivelul Uniunii Europene. Statutul Curţii de Justiţie poate fi amendat de Consiliu la cererea Curţii sau a Comisiei, iar reglementările de procedură ale Curţii de Justiţie sau ale Curţii de Primă Instanţă pot fi modificate, în viitor, prin majoritate calificată. Tratatul amendează alocarea puterilor între Curtea de Justiţie şi Curtea de Primă Instanţă.

Componenţa Comitetului Regiunilor nu putea depăşi 350 de membri, potrivit noilor prevederi ale documentului. Acelaşi număr devenea valabil şi în ce priveşte configurarea Comitetului Economic şi Social.

Tot la nivelul cadrului instituţional, Comitetul Politic, instituit prin Tratatul de la Maastricht să avanseze propuneri în chestiuni specifice, devine Comitetul Politic şi de Securitate şi poate fi autorizat de Consiliu, pentru scopul şi durata unei operaţiuni de gestionare a unei crize, să adopte decizii relevante în baza celui de-al doilea pilon al Uniunii Europene pentru ghidarea gestionării politice şi a direcţiei strategice a operaţiunii respective, conform https://www.cvce.eu.

Sunt avansate prevederile legale pentru instituirea Eurojust, organism dedicat coordonării europene a autorităţilor naţionale de anchetă.

Toate statele membre au ratificat, prin vot în parlamentele naţionale, Tratatul de la Nisa, cu excepţia Irlandei care a dat, în primă fază, un vot negativ, de 53,87%, prin referendum, în iunie 2001. În urma unor dezbateri naţionale, la 19 octombrie 2002, s-a desfăşurat al doilea referendum prin care 62,89% din irlandezi au votat ratificarea Tratatului de la Nisa, care ulterior a fost adoptat de legislativul irlandez.

Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.europarl.europa.eu