La 10/11 februarie 1866, ca urmare a tensiunilor tot mai mari create de conservatori (ostili lui Cuza din cauza reformei agrare) şi liberalii-radicali (nemulţumiţi de felul său autoritar de conducere a statului), Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să semneze actul de abdicare în care se afirma că potrivit "dorinţei naţionale" depunea "cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor", potrivit lucrării "Dicţionar biografic de istorie a României" (Editura Meronia, 2008).

Recunoaşterea unirii celor două principate s-a materializat prin crearea primului guvern unitar al României la 22 ianuarie/3 februarie 1862, condus de Barbu Catargiu, şi prin deschiderea, la Bucureşti, la 24 ianuarie/5 februarie 1862 a primului Parlament al României. Oraşul Bucureşti a fost proclamat capitala ţării. Un vast program de unificare şi centralizare a unor instituţii (poştă, telegraf, vămi), a circulaţiei monetare, a sistemului judecătoresc sătesc a avut loc în următorii ani. A fost organizată armata şi s-au înfiinţat şcoli militare, arată volumul "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, 2003)

Pe fondul neînţelegerilor privind reforma agrară, la 2/14 mai 1864, domnitorul a dizolvat Parlamentul şi în urma unui plebiscit (10/22-14/26 mai) au fost aprobate o nouă Constituţie numită "Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris" şi o nouă lege electorală. Deşi legea electorală sporea numărul alegătorilor, sistemul colegiilor electorale şi alegerea indirectă a deputaţilor pe care o susţinea au continuat să slăbească puterea de vot a a majorităţii, mai ales a ţăranilor. Pe de altă parte, Statutul reflecta şi nemulţumirea lui Cuza în ceea ce priveşte adunările reprezentative şi, astfel, a schimbat radical relaţia executivului cu ramurile legislative de guvernământ. Noua constituţie a subordonat legislativul domnitorului, oferindu-i acestuia puteri mai mari, precum dreptul unic de a iniţia legi şi dreptul absolut de veto asupra legilor adoptate de adunare.

Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES FOTO - Vernisajul expoziţiei 'România 160. Unirea Principatelor Române', eveniment organizat de Muzeul Naţional Cotroceni şi Unitatea Arhive Diplomatice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

S-a trecut apoi la reforme radicale, precum secularizarea averilor mănăstireşti (octombrie 1863) şi reforma agrară, care i-a nemulţumit pe conservatori şi pe liberalii-radicali. Astfel, pentru continuarea reformelor Alexandru Ioan Cuza a numit un nou guvern condus de liderul liberalilor moderaţi Mihail Kogălniceanu (12/24 oct. 1863 - 26 ian./7 febr. 1865).

Prin Legea agrară din 14/26 august 1864, s-a instituit o redistribuire masivă a pământurilor. Aceasta recunoştea drepturile depline de proprietate ale ţăranilor dependenţi asupra pământurilor pe care le deţineau conform legilor anterioare, care le alocaseră pe baza capacităţii de producţie a gospodăriei ţărăneşti individuale. Legea limita pământurile disponibile pentru ţărani la două treimi din moşia stăpânului.

Însă pădurile, care erau esenţiale pentru bunăstarea economică a multor gospodării, nu erau luate în calcul. Legea a abolit pentru totdeauna munca obligatorie, zeciuiala şi celelalte dări pe care ţăranii le-au datorat moşierilor secole la rând. Au fost împroprietărite 463.554 de familii de ţărani, în medie cam patru hectare de familie. După reformă, moşierii şi statul deţineau circa 70% din terenul arabil şi păşuni, iar ţăranii, restul de 30%, potrivit lucrării "Scurtă istorie a României" (autor Hitchins Keith, Editura Polirom, 2015).

Una dintre cerinţele des întâlnite şi în programele revoluţionarilor de la 1848 a fost reformarea învăţământului românesc. Proiectul de lege "asupra organizării instrucţiunii publice din România" a fost votat încă din 16/28 martie 1864. După numeroase amânări, legea asupra instrucţiunii publice a fost promulgată de către domnitor la 5/17 decembrie 1864, prin care învăţământul devenea unitar în întreaga ţară, stabilindu-se anii de studiu (primar de patru ani, obligatoriu şi gratuit, secundar de şapte ani şi universitar de trei ani). Legea a intrat în vigoare din septembrie 1865. De asemenea, au fost promulgate, un Cod civil (2/14 decembrie 1864), care asigura individului libertăţi personale, garanta egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi proteja proprietatea privată, şi un Cod penal şi de procedură penală (4/16 decembrie 1864).

Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES FOTO - Vernisajul expoziţiei 'Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naştere', organizată de Academia Română şi Biblioteca Academiei Române (11 martie 2020).

Liberalii-radicali şi conservatorii nemulţumiţi s-au reunit într-o "monstruoasă coaliţie", care a primit un impuls, în vederea slăbirii poziţiei domnitorului ducând, în cele din urmă, la înlăturarea acestuia, în urma demisiei, în 1865, a preşedintelui Consiliului de Miniştri, Mihail Kogălniceanu. Conservatorii îl considerau pe Cuza prea liberal şi nu îl puteau ierta pentru reformele agrară şi electorală; radicalii l-au abandonat pentru că nu era îndeajuns de liberal. Şi unii şi alţii doreau să îl alunge de pe tron şi să îl înlocuiască cu un rege străin. Însuşi Cuza şi-a mărturisit intenţia de a abdica nu numai unor apropiaţi, ci şi public, la deschiderea Parlamentului (1865) şi la primirea reprezentanţilor consulari străini. Mesajul a încurajat forţele de opoziţie, care au pus la cale înlăturarea domnitorului de pe tron.

La începutul anului 1866, dezbaterile din legislativ au devenit deosebit de înverşunate. Situaţia guvernului condus de Nicolae Kretzulescu (1862-1863; 1865-1866) devenea din ce în ce mai grea. Astfel, la 26 ianuarie/7 februarie, acesta şi-a dat demisia. Domnitorul, însă, a respins retragerea guvernului, înlocuind doar pe generalii Florescu şi Manu. În acest context, răsturnarea domnitorului era un act iminent.

Complotul politic s-a bazat pe un grup de ofiţeri, care în noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, au pătruns în camera domnitorului, cerându-i să abdice. Fără a se împotrivi, Alexandru Ioan Cuza a semnat abdicarea, în care se amintea "angajamentul" ce şi-l luase la înscăunare, de a se retrage. Domnitorul a luat calea exilului, ajungând în Germania, unde s-a stabilit la Heidelberg. Aici a murit la 15 mai 1873. Respectându-i-se voinţa, a fost înmormântat în ţară, la moşia sa de la Ruginoasa.

Foto: (c) ADRIAN CUBA / AGERPRES FOTO - Muzeul memorial dedicat domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) din localitatea Ruginoasa.

Imediat după lovitura de stat din mai 1864, opţiunea aducerii unui domn străin a fost repusă în circulaţie. Astfel, în iunie 1865, Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Grigore Brâncoveanu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica, Anastasie Panu şi Gheorghe Ştirbey au semnat un act prin care se legau "ca la caz de vacanţă a tronului să susţinem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din occident". În acest scop, Ion C. Brătianu şi Ion Ghica au avut discuţii cu împăratul Napoleon al III-lea, considerat principalul "protector" al României.

Locotenenţa Domnească, compusă din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Ţării Româneşti şi al liberalilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), şi guvernul provizoriu condus de Ion Ghica (preşedinte şi ministru de Externe), a convocat Adunarea electivă şi Senatul, care, întrunite în şedinţă comună la 11 februarie 1866, au luat act de abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi au desemnat ca viitor domnitor al Principatelor Unite pe Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei. Acesta a refuzat propunerea. În contextul nou creat, trimisul guvernului român, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, la 19/31 martie 1866. Aici s-a întâlnit cu principele Carol Anton de Hohenzollern şi cu cel de-al doilea fiu al său, Carol, propunându-i acestuia din urmă să primească tronul României. Propunerea a fost acceptată, Carol având aprobarea lui Napoleon al III-lea, dar şi a cancelarului Prusiei, Otto von Bismarck.

Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES FOTO - Vernisajul expoziţiei 'Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naştere', organizată de Academia Română şi Biblioteca Academiei Române (11 martie 2020).

La 30 martie/17 aprilie 1866, Locotenenţa Domnească a dat publicităţii o "proclamaţie către popor", prin care recomanda alegerea printr-un plebiscit a principelui Carol Ludovic de Hohenzollern ca Domnitor al României, sub numele de Carol I. Plebiscitul s-a desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866, rezultatul confirmând, cu majoritate covârşitoare, alegerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca domnitor al României, sub numele de Carol I, notează lucrarea "Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Carol I" (Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, vol.1).

Ideea aducerii unui prinţ străin a apărut în epoca luptei pentru emanciparea naţională şi a avut, în primul rând, "sensul unei tendinţe de consolidare a existenţei politice a Principatelor române". Principele străin avea semnificaţia asigurării unui sprijin extern pentru existenţa statelor româneşti, grav ameninţate de cele trei imperii vecine: rus, otoman şi habsburgic. ("Istoria românilor", vol. VII, TOM 1, Editura Enciclopedică, 2003)

În proclamaţia Divanului Ad-hoc din Moldova de la 9/21 octombrie 1857 se explicau motivele care au determinat opţiunea în favoarea unui prinţ străin: evitarea geloziilor şi rivalităţilor ce s-ar naşte pentru ocuparea tronului sau influenţarea domnitorului; asigurarea stabilităţii politice, a echilibrului şi nepărtinirii; "prin legăturile sale de sânge să înlesnească introducerea României în marea familie a statelor europene şi să-i asigure mai bine al lor sprijin; ca să se poată bucura înăuntru şi afară de autoritatea, de prestigiul ce se cuvine unui suveran, unui fondator de dinastie mai cu seamă". Prin această opţiune se urmărea, în fond, desprinderea Principatelor din aria de dominaţie a Imperiului Otoman şi dobândirea independenţei lor. Marile Puteri au sesizat această intenţie şi au respins ideea principelui străin.

Foto: (c) ADRIAN CUBA / AGERPRES FOTO - Manifestări dedicate împlinirii a 158 de ani de la înfăptuirea Unirii Principatelor Române, la Iaşi; imagine cu statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).

Manifestând abilitate politică, românii au reuşit să-şi impună voinţa în faţa Puterilor Garante alegând ca domnitor al Moldovei şi al Ţării Româneşti una şi aceeaşi persoană - Alexandru Ioan Cuza, ai cărui şapte ani de domnie au marcat una dintre cele mai importante perioade din istoria poporului român. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru, editor online: Ady Ivaşcu)

*Explicatie foto deschidere: Ceremonia prilejuită de sărbătorirea a 162 de ani de la Unirea Principatelor Române, desfăşurată la statuia domnitorului Al. I. Cuza de pe Dealul Patriarhiei Române (24 ianuarie 2021).