Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite îndeplineşte rolul principal privind responsabilitatea păcii şi securităţii internaţionale, în conformitate cu prevederile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.

A fost aşezat de Cartă drept unul din principalele organisme decizionale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. Rolul său acoperă o arie cu patru obiective: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, dezvoltarea relaţiilor de cooperare între naţiuni, cooperarea în rezolvarea problemelor internaţionale şi în promovarea respectului pentru drepturile omului, precum şi afirmarea ca centru de armonizare a demersurilor naţiunilor, potrivit https://www.un.org. Deciziile Consiliului sunt aplicabile tuturor statelor membre ale organizaţiei. Celelalte organisme exercită deciziile lor sub formă de recomandări, însă Consiliul de Securitate adoptă deciziile sale cu obligativitatea implementării lor de către statele membre.

Pe fondul apariţiei unei ameninţări la adresa păcii şi securităţii internaţionale, Consiliul, într-o primă fază, recomandă părţilor implicate în dispută să ajungă la o înţelegere prin mijloace paşnice. În context, Consiliul poate contribui la stabilirea principiilor care să conducă la obţinerea armistiţiului, poate desfăşura propria anchetă şi, în unele cazuri, demersuri de mediere; poate trimite la faţa locului propria misiune; numeşte un trimis special care să conlucreze cu părţile implicate şi adresează secretarului general al organizaţiei să folosească toate pârghiile sale pentru obţinerea unui acord paşnic al disputei, conform https://www.un.org. Declanşarea ostilităţilor angajează principala responsabilitate a Consiliului de a cere părţilor să pună capăt cât mai curând posibil confruntării şi, în continuare, Consiliul poate emite directive de încetare a focului care să contribuie prin natura lor la oprirea escaladării şi să desfăşoare observatori militari sau forţe de menţinere a păcii pentru reducerea tensiunilor.

Sursa foto: www.un.org

Consiliul poate adopta măsuri de impunere pe speţe precum: sancţiuni economice, embargouri de arme, penalităţi financiare şi restricţii, suspendarea călătoriilor, blocadă, ruptura relaţiilor diplomatice sau desfăşurarea unei acţiuni militare colective. Fiecare stat membru trebuie să asigure participarea permanentă a unui reprezentant al său la sediul ONU, astfel încât Consiliul de Securitate să se poată întruni oricând în condiţiile convocării sale.

Prima sesiune a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite s-a desfăşurat la 17 ianuarie 1946, la Church House, Westminster, Londra. Alegerile pentru desemnarea celor şase membri nepermanenţi ai Consiliului s-au desfăşurat la 12 ianuarie 1946, cu prilejul sesiunii Adunării Generale, ale cărei lucrări au fost conduse de preşedintele Paul-Henry Spaak (Belgia). Din cele 51 de voturi ale statelor membre fiecare stat candidat avea nevoie de obţinerea a două treimi din opţiunile exprimate pentru accederea în componenţa Consiliului. Brazilia, Egipt, Mexic, Polonia, Olanda şi Australia au completat, în calitate de membri nepermanenţi, componenţa Consiliului, în care se regăseau în calitate de membri permanenţi - China, Franţa, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică, potrivit https://www.theguardian.com. Principala responsabilitate a reprezentanţilor Consiliului, condus temporar de preşedintele de şedinţă Norman John Oswald Makin - politician şi diplomat australian, a vizat restabilirea climatului de echilibru internaţional într-o lume postbelică zdruncinată şi supusă unui con internaţional de incertitudine alimentat de relaţiile dintre cele două puteri postbelice - SUA şi Uniunea Sovietică. În alocuţiunea susţinută, reprezentantul SUA Edward Stettinius a subliniat momentul istoric pentru evoluţia acestui organism al Naţiunilor Unite dar şi ca impact viitor pentru omenire, potrivit https://www.unmultimedia.org. Consiliul a stabilit un Comitet de experţi pentru examinarea şi raportarea Regulilor provizorii de procedură recomandate de Comisia Pregătitoare, conform https://cdn.un.org. Au fost adoptate decizii care au vizat intervenţia în războiul Coreii şi în criza din Congo. Primul secretar general al Naţiunilor Unite a fost ales, la 1 februarie 1946, omul politic şi norvegianul Trygve Halvdan Lie. A deţinut acest mandat în perioada 2 februarie 1946-noiembrie 1952, conform https://www.un.org.

La 14 decembrie 1955 România a fost admisă în Organizaţia Naţiunilor Unite. A fost aleasă pentru prima dată în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite în 1962, la mai puţin de un deceniu de la admiterea în organizaţie. Acest mandat de membru nepermanent de doi ani a fost împărţit cu Filipine. Primul mandat distinct de doi ani al României ca membru nepermanent al Consiliului de Securitate a început în ianuarie 1976, în baza deciziei adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 20 octombrie 1975. În decembrie 1976, România a deţinut preşedinţia Consiliului de Securitate. Al treilea mandat, de doi ani, al ţării noastre în calitate de membru nepermanent al Consiliului de Securitate a început la 1 ianuarie 1990, fiind unul dintre cele mai complexe prin greutatea deciziilor adoptate privind pacea şi securitatea internaţională, pentru ca la 1 ianuarie 2004 să înceapă cel de-al patrulea mandat al României în organismul ONU. Reprezentarea la Organizaţia Naţiunilor Unite se desfăşoară prin Misiunea Permanentă a României pe lângă organizaţie care a fost înfiinţată în 1956. AGERPRES/(Documentare - Liviu-Ioan Tatu, editor: Ruxandra Bratu)