Conflictul Iran-Irak (1980-1988) s-a încheiat cu un acord negociat sub auspiciile Naţiunilor Unite în 20 august 1988, potrivit www.history.com. Climatul de tensiune din regiune nu s-a estompat odată cu încheierea disputei între cele două state vecine.

La 15 iulie 1990, liderul irakian Saddam Hussein a avansat public alegaţia conform căreia statul vecin Kuweit accesează resurse de petrol din terenul petrolifer Rumaylah, aflat în zona de graniţă a celor două state. Într-o primă fază, s-au desfăşurat o serie de fricţiuni pe zona de graniţă între militari ai celor două state, pentru ca la 2 august 1990, armata irakiană a invadat Kuweitul cu obiectivul anexării acestui stat vecin. Pentru încălcarea suveranităţii naţionale a acestui stat, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a condamnat imediat, prin Rezoluţia 660, actul de agresiune, cerând, totodată, încetarea imediată a focului şi retragerea necondiţionată a forţelor militare ale Irakului în teritoriul propriu, potrivit https://peacekeeping.un.org. În 29 noiembrie 1990, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a cerut, prin Rezoluţia 678, în mod expres retragerea, până la 15 ianuarie 1991, a forţelor irakiene din Kuweit, în caz contrar o coaliţie internaţională urmând să pună în aplicare prevederile documentului emis de organismul ONU, inclusiv prin folosirea autorizată a forţei militare în conformitate cu prevederile Cartei ONU, potrivit ''American Journal of International Law'' (Vol 85, iulie 1991, pp. 516-535).

Sursa foto: www.goodfreephotos.com

Lipsa de cooperare, în acest climat de criză, de către factorii decidenţi ai Irakului în acord cu cererile avansate, conform Capitolului VII din Carta ONU, de Consiliul de Securitate, a determinat coagularea coaliţiei internaţionale de sprijin formată la iniţiativa Statelor Unite ale Americii, căreia s-au alăturat 34 de state cu scopul asumat de eliberare a Kuweitului, conform https://nationalinterest.org. Denumite generic ''Furtună în Deşert'', la 16 ianuarie 1991 au fost declanşate eforturile coaliţiei internaţionale sub forma atacurilor aeriene, fiind folosite inclusiv bombardiere strategice B-52 şi lansate rachete de croazieră pentru prima dată într-un conflict, asupra infrastructurii militare şi a forţelor irakiene, prima componentă tactică pentru eliberarea Kuweitului, potrivit http://news.bbc.co.uk şi https://nationalinterest.org.

Implicarea unui contingent aliat internaţional de peste 650.000 de trupe, din care peste 425.000 erau soldaţi ai SUA, a constituit un aspect definitoriu pentru desfăşurarea ostilităţilor, într-un interval de timp de două luni, fiind obţinut obiectivul de eliberare a Kuweitului. În 24 februarie 1991, a început dislocarea terestră a componentei tactice a operaţiunii, pentru forţarea unităţilor irakiene să se retragă. Forţele coaliţiei au folosit ca zonă de suport logistic, în derularea operaţiunii, unităţi militare americane din Arabia Saudită. La 25 februarie 1991, unităţi irakiene au lansat un atac cu lansatoare de rachete Scud către unităţi americane din Arabia Saudită, respectiv la Dhahran, fiind înregistrate victime în rândul militarilor americani şi persoane rănite. Derularea ostilităţilor a determinat, la 26 februarie 1991, emiterea ordinului de către liderul irakian Sadam Hussein de retragere a trupelor irakiene. Avansul forţelor coaliţiei în zona de nord a Kuweitului a constituit o ultimă etapă a eliberării acestui stat şi a confruntării militare cu forţele irakiene.

Sursa foto: www.goodfreephotos.com

Acordul negociat între părţi de încetare a focului a intrat în vigoare la 28 februarie 1991. Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a adoptat, la 3 aprilie 1991, Rezoluţia 687 care stipula condiţiile de încetare a focului şi încheierea conflictului, instituind, astfel, cadrul pentru asigurarea implementării acestora. După acceptarea de către guvernul irakian a prevederilor rezoluţiei, acordul de încetare a focului a intrat în vigoare, potrivit https://peacekeeping.un.org. Rezoluţia 687 stipula, de asemenea, instituirea unei zone demilitarizate de-a lungul graniţei dintre cele două state, ce intra sub jurisdicţia de monitorizare a unei misiuni de observare a Naţiunilor Unite (denumită UNIKOM), înfiinţate în conformitate cu prevederile Capitolului VII din Carta ONU, ce reunea un corp de 300 de observatori militari. Misiunea şi-a început parţial activitatea la 13 aprilie 1991, pentru ca la 6 mai 1991 să fie desfăşurată complet în zona demilitarizată, iar la 9 mai 1991 să-şi asume pe deplin atribuţiile. Activitatea sa a fost prelungită prin intermediul unor rezoluţii ale Consiliului, până la data de 6 octombrie 2003, când, prin Rezoluţia 1490, Consiliul de Securitate a încheiat mandatul misiunii care îşi îndeplinise sarcinile. AGERPRES/(Documentare - Liviu-Ioan Tatu, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Alexandru Cojocaru)