La 14 decembrie 1955, România a fost admisă în Organizaţia Naţiunilor Unite, fiind împlinit astfel un obiectiv major de politică externă al statului român în perioada postbelică.

Intenţia României de aderare la ONU fusese exprimată la scurt timp după înfiinţarea organizaţiei.

La 13 august 1946, cu prilejul lucrărilor Conferinţei de pace de la Paris, ministrul afacerilor străine Gheorghe Tătărescu anunţa public intenţia României de angajare faţă de principiile Cartei ONU. "România înţelege să aducă fără întârziere adeziunea ei totală la principiile Cartei Naţiunilor Unite, principii pe care le-a şi tradus în fapt", potrivit declaraţiei lui Gheorghe Tătărescu, conform volumului "România la Sfârşitul Războiului Rece" (Mihail Dobre, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2011).

Guvernul român avansează, la 9 iulie 1947, printr-o scrisoare semnată de Gheorghe Tătărescu şi adresată secretarului general al organizaţiei Trigve Lie, interesul de aderare la ONU al României. "România doreşte să-şi aducă contribuţia la organizarea păcii şi colaborării internaţionale. Această contribuţie se va desfăşura în cadrul idealurilor şi principiilor Cartei Naţiunilor Unite.", potrivit documentului avansat de Gheorghe Tătărescu, indică volumul "Diplomaţia românească postbelică în slujba independenţei" (Ion Bodunescu, Vol I şi II, Editura Junimea, 1988). Demersul a fost reluat, ulterior, la 12 octombrie şi 9 noiembrie 1948 prin scrisori adresate secretarului general al ONU.

Cu prilejul celei de-a zecea sesiuni a Adunării Generale a ONU, desfăşurată în perioada 20 septembrie - 20 decembrie 1955, pe agenda reuniunii a figurat, printre alte chestiuni, tematica aderării la organizaţie a 16 state. Dezbaterile au avut loc pe fondul relaxării relaţiilor internaţionale între cele două blocuri coagulate la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Aderarea la Organizaţia Naţiunilor Unite este prevăzută în Articolul 4, Capitolul II din Cartă. Prevede posibilitatea aderării, la cea mai mare organizaţie interguvernamentală, a oricărui stat care îşi asumă respectarea obligaţiilor înscrise în Cartă şi care, în acord cu deciziile organizaţiei, poate şi îşi doreşte să îndeplinească obligaţiile ce decurg din aceasta, potrivit www.un.org.

În cadrul sesiunii, în componenţa Consiliului de Securitate se regăseau Belgia, Brazilia, China-Taiwan, Franţa, Iran, Noua Zeelandă, Peru, Turcia, Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Votul acordat aderării României la ONU a fost favorabil din partea majorităţii statelor din Consiliul de Securitate, două state abţinându-se privind exprimarea votului, conform volumului "Diplomaţia românească postbelică în slujba independenţei".

În aceeaşi zi, Adunarea Generală a ONU a aprobat cu 49 de voturi favorabile, 2 împotrivă (China-Taiwan şi Cuba) şi 5 abţineri (Olanda, Filipine, SUA, Republica Dominicană şi Grecia) rezoluţia A/RES/995 pentru primirea României în Organizaţia Naţiunilor Unite, documentul în ansamblu fiind votat în unanimitate, conform portalului www.iiccmer.ro. În acest sens, 16 state aderau la Organizaţia Naţiunilor Unite: Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Ceylon, Finlanda, Iordania, Islanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, România, Spania şi Ungaria.

La sfârşitul anului 1955, în planul relaţiilor bilaterale, România întreţinea relaţii diplomatice cu 34 de state, cu 13 dintre acestea la rang de ambasadă iar cu 21 la rang de legaţie, potrivit volumului "Diplomaţia românească postbelică în slujba independenţei".

Ministrul român al afacerilor externe Corneliu Mănescu a fost ales, în toamna anului 1967, în funcţia de preşedinte al Adunării Generale a Naţiunilor Unite, fiind primul lider din blocul socialist care a deţinut această funcţie, potrivit volumului "România la Sfârşitul Războiului Rece". Alegerea lui Corneliu Mănescu în această funcţie, la nivelul sistemului ONU, a însemnat recunoaşterea rolului şi contribuţiei României în plan internaţional. AGERPRES/(Documentare - Liviu-Ioan Tatu, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Alexandru Cojocaru)