Generalul Charles de Gaulle s-a născut la 22 noiembrie 1890, la Lille, şi a copilărit la Paris, unde tatăl său, profesor, preda istoria şi literatura, potrivit http://www.bbc.co.uk/.

În 1908 s-a înscris la Şcoala Specială Militară de la Saint-Cyr şi, în 1912, după terminarea studiilor, s-a înrolat în regimentul de infanterie condus de colonelul Philippe Pétain, servind ca locotenent. În Primul Război Mondial s-a remarcat pe câmpul de luptă. A fost rănit dar şi medaliat pentru curajul său. Promovat căpitan, de Gaulle a luptat la Verdun, în 1916, unde a fost din nou rănit şi luat prizonier. După câteva tentative de evadare eşuate, a fost eliberat la sfârşitul războiului, notează https://www.biography.com/.

Abia întors acasă, în decembrie 1918, de Gaulle a fost trimis în Polonia, să participe la instruirea unei noi armate. În 1921, s-a căsătorit cu Yvonne Vendroux şi au avut trei copii, potrivit https://www.charles-de-gaulle.org/.

Căpitanul de Gaulle şi-a continuat cariera militară, învăţând în acelaşi timp, despre probleme de stat. În 1931 a fost desemnat la Secretariatul General al Apărării Naţionale din Paris. De asemenea, fiind un scriitor perspicace, de Gaulle a explorat o serie de probleme militare în cărţile sale. A publicat "La Discorde chez l'ennemi" (1924), urmată de "Vers l'armée de métier" (1932), în care a făcut sugestii pentru crearea unei armate mai bune. Într-un alt studiu de teorie militară, "La France et son armée" (1934), de Gaulle şi mentorul său, Pétain, apărau ideea de armată profesionistă de mai mici dimensiuni, puternic mecanizată şi deosebit de mobilă.

Colonel în 1937, de Gaulle a primit comanda regimentului de tancuri 507 din Metz. Când Franţa şi Marea Britanie au declarat război Germaniei, la 3 septembrie 1939, a fost numit comandant al brigăzii de tancuri a Armatei a V-a. Charles de Gaulle s-a remarcat în mai multe rânduri în fruntea tancurilor sale, în special, când i-a oprit pe germani la Abbeville (27-30 mai 1940). Numit general la 1 iunie 1940, de Gaulle a devenit câteva zile mai târziu subsecretar de stat pentru apărare naţională şi război, în guvernul lui Paul Reynaud. Zece zile mai târziu, guvernul Reynaud era înlocuit, la Vichy, de cel al mareşalului Pétain. Numit şi guvernul de la Vichy acesta a semnat la 22 iunie 1940, Armistiţiul franco-german, care a avut ca şi consecinţe înfrângerea şi ocuparea Franţei în aproximativ şase săptămâni. Milioane de oameni din nordul şi estul Franţei au fugit într-o încercare disperată de a evita armatele Germaniei naziste, potrivit https://www.charles-de-gaulle.org/.

Patriot devotat, de Gaulle nu a acceptat capitularea Franţei. A plecat la Londra, unde a devenit liderul mişcării de eliberare a Franţei, având susţinerea prim-ministrului britanic Winston Churchill. Din capitala Angliei, de Gaulle a lansat, la 18 iunie, celebrul apel prin care le cerea compatrioţilor săi să reziste în faţa ocupaţiei germane, că lupta va continua alături de Marea Britanie. De Gaulle s-a implicat în organizarea soldaţilor din coloniile franceze să lupte alături de trupele aliate. În 1943, şi-a mutat cartierul general în Alger, unde a devenit preşedinte al Comitetului Francez de Eliberare Naţională potrivit https://www.history.com/.

De Gaulle s-a bucurat de o susţinere masivă acasă şi, în 1945, a devenit preşedintele guvernului provizoriu al Franţei. În 20 ianuarie 1946 a demisionat şi a înfiinţat, în 1947, Adunarea Poporului Francez (Rassemblement du Peuple Francais, RPF), care în timpul alegerilor din 1951 a câştigat 120 de locuri în Adunarea Naţională. În 1953, a rupt legăturile cu partidul său, care, în 1955, a fost desfiinţat. Generalul s-a retras în casa din Colombey-les-deux-Eglises, unde a lucrat la redactarea memoriilor sale: "L'Appel, 1940-1942" (1954), "L'Unite, 1942-1944" (1956), "Le Salut", 1944-1946" (1959).

În urma evenimentelor din Algeria din mai 1958, cercurile politice franceze au apelat la generalul de Gaulle, căruia preşedintele Rene Coty (1954-1959) i-a cerut să formeze un nou guvern. Învestit de Adunarea Naţională la 1 iunie 1958, de Gaulle pregăteşte reforma instituţiilor şi propune posesiunilor franceze de dincolo de mări un nou tip de asociere la metropolă - Comunitatea. La 28 septembrie 1958, prin referendum, Franţa şi teritoriile de dincolo de mări, mai puţin Guineea, primul stat african care şi-a declarat independenţa, au aprobat noua Constituţie, cu 79,2% din voturi pentru, conform https://www.charles-de-gaulle.org/.

La 21 decembrie 1958, de Gaulle era ales preşedinte al celei de-a V-a Republici prin vot universal indirect. A fost învestit în funcţie la 8 ianuarie 1959. Generalul de Gaulle a exercitat o serie de acţiuni hotărâtoare în viaţa politică a ţării, şi anume: reglementarea problemei algeriene (1962), reforma apărării naţionale (forţa de intervenţie), independenţa faţă de NATO, ajutor pentru lumea a treia (călătorie în America de Sud, 1964).

Încă din primul mandat, de Gaulle începuse o politică de ''relaxare şi cooperare" cu ţările din spatele Cortinei de Fier prin încurajarea schimburilor economice şi culturale cu Uniunea Sovietică şi cu ţările din Europa de Est şi prin recunoaşterea Republicii Populare Chineze în ianuarie 1964. În acest context s-a înscris şi vizita sa în România, în perioada 14-18 mai 1968, prima vizită a unui şef de stat francez în ţara noastră, potrivit volumului "Politica externă a României" (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986).

Foto: (c) ION DUMITRU/Arhiva istorică AGERPRES

Vizita in Romania a presedintelui Frantei, Charles de Gaulle (stg); sosirea pe aeroportul Otopeni (1968)

Charles de Gaulle a fost reales la 21 decembrie 1965, pentru un nou mandat, deşi doar în urma unui al doilea tur de scrutin, după ce a avut de înfruntat opoziţia surprinzător de puternică a socialistului Francois Mitterrand. În urma revoltelor studenţilor şi muncitorilor din mai 1968 şi a înfrângerii suferite în urma referendumului din 28 aprilie 1969, pe problema reorganizării regionale şi a reformei Senatului, de Gaulle a demisionat şi s-a reîntors la Colombey-les-deux-Eglises. A murit la 9 noiembrie 1970. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea, redactor Arhivă foto: Elena Bălan; editor: Mariana Zbora-Ciurel)