Filosof, critic cultural, poet, psiholog şi filolog, germanul Friedrich Wilhelm Nietzsche s-a născut la Rocken, în familia unui pastor luteran, în ziua de 15 octombrie 1844.

A beneficiat de o educaţie riguroasă la şcoala-internat de la Pforta, lângă Naumburg. Apoi a studiat filologia la Universităţile din Bonn şi Leipzig. În vremea studenţiei, s-a familiarizat cu operele celor care aveau să-i influenţeze gândirea din tinereţe, compozitorul Richard Wagner (1813-1883) şi filosoful Arthur Schopenhauer (1788-1860).

În urma remarcabilelor realizări academice, Nietzsche a fost numit, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, profesor de filologie clasică la Universitatea din Basel.

Din cauza unei maladii psihosomatice recurente, Nietzsche este nevoit să abandoneze catedra în 1879, după care, timp de zece ani, încearcă să-şi recupereze sănătatea în staţiuni balneare din Elveţia, Italia şi Franţa.

În ianuarie 1889 suferă un colaps mintal, în urma căruia nu avea să-şi mai revină complet niciodată. Până în 1897 este îngrijit de mama sa, apoi, până în ziua morţii, 25 august 1900, se află sub îngrijirea surorii sale, Elisabeth.

Cele mai importante scrieri ale sale sunt: "Naşterea Tragediei" ("Die Geburt der Tragodie", 1872); cele patru "Consideraţii inactuale" ("Unzeitgemasse Betrachtungen", 1873-1876); "Ştiinţa voioasă" ("Die frohliche Wissenschaft", 1882); "Aşa grăit-a Zarathustra" ("Also sprach Zarathustra", 1883); "Dincolo de bine şi de rău" ("Jenseits von Gut und Bose", 1886); "Genealogia moralei" ("Zur Genealogie der Moral", 1887) şi "Anticristul" ("Der Antichrist", 1895).

Printre temele şi preocupările principale expuse în operele sale se numără: sinteza dintre lumea dionisiacă a dorinţelor şi cea apolinică a înţelepciunii, respingerea moralei creştine ca fiind "o morală de sclavi", teoria "Supraomului" şi cea a "veşnicei reîntoarceri", perspectivismul, relaţia dintre doctrine sau credinţe şi geneza lor istorică şi socială etc.

Dominantă la Nietzsche este, însă, "voinţa de putere" ("Der Wille zur Macht"), pe care o considera impulsul fundamental ce stă în spatele oricărei aspiraţii umane, inclusiv al oricărei filosofări. În viziunea lui Nietzsche, aceasta este nevoia oricărui individ de a controla şi domina forţele interioare şi exterioare care operează asupra sa. De aici şi influenţa avută de scrierile sale asupra existenţialiştilor precum Sartre, care vorbesc despre puterea de a fi stăpânul propriului destin.

Ideea că voinţa este motorul fundamental al lumii se găseşte şi la Schopenhauer. Însă la acesta, voinţa universală subjugă individul, devenind cauza tuturor suferinţelor sale şi, ca urmare, trebuie să i se opună rezistenţă. La Nietzsche, din contră, voinţa este venerată, este afirmarea vieţii sănătoase, "exuberanţa primăverii", singura forţă capabilă să ne salveze de nihilism şi decadenţă. "Oriunde am aflat viaţă, am aflat voinţă de putere; chiar şi în voinţa servitorului am aflat voinţa de a fi stăpân", scrie Nietzsche în "Aşa grăit-a Zarathustra".

Importanţa pe care voinţa de putere o are în filosofia lui Nietzsche este evidentă chiar din prima pagina a "Anticristului": "Ce este bun? Tot ceea ce face să crească în om sentimentul puterii, voinţa de putere, puterea însăşi. Ce este rău? Tot ceea ce provine din slăbiciune. Ce este fericirea? Sentimentul a tot ceea ce face puterea să crească, sentimentul că va fi învinsă o împotrivire. Nu mulţumire de sine, ci mai multă putere".

Cei care nu reuşesc să se impună, caracterele slabe, cei înclinaţi spre "negarea vieţii" dezvoltă, susţine Nietzsche, un resentiment faţă de cei puternici. Astfel explică gânditorul german religia creştină, "sclavii" imaginând o forţă infinită care să îi "pedepsească" în numele lor pe cei puternici într-o fictivă viaţă de apoi.

Barbarul care, prin forţa armelor, pune stăpânire pe un teritoriu manifestă o formă primitivă de voinţă de putere. Forma supremă a voinţei de putere este întruchipată în ceea ce Nietzsche numeşte "Supraomul" ("Ubermensch"), creatorul de valori, cel capabil să interpreteze în sens propriu realitatea înconjurătoare. În acest fel, nu doar că ia în "stăpânire" metafizica, dar îşi dobândeşte independenţa faţă de ceilalţi gânditori şi valorile lor, ambele aspecte fiind forme de glorificare a sinelui. După cum scrie Nietzsche în primele pagini din "Dincolo de bine şi de rău": "Am descoperit încetul cu încetul că orice mare filosofie de până acum a fost confesiunea autorului ei, constituind un fel de memorii neintenţionate sau neobservate".

"Supraomul", cel capabil să canalizeze cele mai intense izvoare creative, nu exclude altruismul. Dar chiar şi în această privinţă, primează voinţa de putere: "În prim-plan se află sentimentul belşugului, al prea-plinului puterii, fericirea unei înalte tensiuni, conştienţa unei avuţii dornice de a se dărui şi cheltui - şi aristocratul vine într-ajutor nefericiţilor, dar aproape niciodată nu o face din milă, ci mai degrabă mânat de imboldul abundenţei de putere" ("Dincolo de bine şi de rău", 260).

În 1901, însemnări ale lui Nietzsche au fost publicate postum, numele dat de editori compilaţiei fiind chiar "Voinţa de putere". Exegeţii lui Nietzsche privesc cu scepticism, însă, o bună parte din fragmentele adunate, cu suspiciunea că au fost alterate de sora gânditorului.

Numele lui Nietzsche este strâns legat de şocanta sintagmă "Dumnezeu a murit" sau "Dumnezeu este mort" ("Gott ist tot"), pe care o avansează în "Ştiinţa voioasă" şi o reia în "Aşa grăit-a Zarathustra". Evident, moartea divinităţii nu trebuie înţeleasă la Nietzsche în mod literal, în sensul că a existat o fiinţă supranaturală care, ulterior, cumva a dispărut sau a trecut în nefiinţă. Constatarea lui Nietzsche se referă la faptul că influenţa dominantă pe care ideea existenţei lui Dumnezeu a avut-o asupra gândirii Occidentale începând cu sfârşitul Imperiului Roman şi până în secolul al XVIII-a s-a pierdut în urma Epocii Luminilor. Asaltul raţionalist întreprins de iluminişti asupra apologeticii şi dogmelor religioase a distrus dincolo de orice recuperare credibilitatea teismului, care, credea Nietzsche, nu mai poate fi luat în serios, cel puţin în cercurile intelectuale.

Nietzsche nu se mulţumeşte doar să constate această stare de fapt. El o consideră o realitate profund benefică, deoarece dispariţia credinţei în dogme revelate oferă sens şi rost existenţei Supraomului, fiind condiţia dezvoltării depline a abilităţilor creative umane.

În concepţia lui Nietzsche, explică filosoful John Shand, "faptul de a susţine adevărurile universale şi valorile unanim acceptate este, el însuşi, o manifestare a voinţei de putere, de control; dar este şi un semn de slăbiciune, deoarece credinţa în viziuni obiective universale şi în valori unanim acceptate face dovada unei lipse de putere sau de forţă şi creativitate - lipsă care nu caracterizează 'tipurile superioare' sau 'spiritele libere' -, putere de a transfigura lumea cu ajutorul unor viziuni şi a unor interpretări personale şi de a susţine aceste viziuni şi interpretări fără a avea nevoie de suportul unei credinţe în universalitatea şi absoluta lor obiectivitate". ("Introducere în filosofia occidentală", Ed. Univers Enciclopedic, trad. Laurenţiu Hanganu, 1998).

Esenţa filosofiei nietzscheene este cuprinsă în prima parte a lucrării "Aşa grăit-a Zarathustra", secţiunea XXII, 3: "Morţi sunt toţi zeii: acum noi vrem ca Supraomul să trăiască". AGERPRES/(Documentare - Horia Plugaru, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: (c) Friedrich Nietzsche/facebook