Exponent de seamă al gândirii existenţialiste, romancier, dramaturg şi critic literar, Jean-Paul Sartre s-a născut la 21 iunie 1905, în Paris, potrivit nobelprize.org.

Între 1924 şi 1929, a studiat la Şcoala Normală Superioară din Paris, fiind atras în special de psihologie, sociologie şi filosofie. Aici a întâlnit-o pe Simone de Beauvoir, între cei doi înfiripându-se o prietenie ce avea să dureze o viaţă. Devine interesat de opera filosofică a compatriotului său Henri Bergson.

În 1931, Sartre a devenit profesor de filosofie şi a predat la diferite licee din Le Havre, Laon şi Paris. Un an mai târziu, a obţinut o bursă din partea Institutului Francez pentru a studia, la Berlin, concepţiile filosofice ale lui Edmund Husserl şi Martin Heidegger.

Între 1937 şi 1939, a predat la prestigiosul Liceu Pasteur din capitala Franţei. Odată cu sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Sartre îşi câştigă existenţa ca scriitor independent.

Primele texte publicate de Sartre au fost, în bună măsură, studii psihologice: "L'Imagination" (Imaginaţia, 1936), "Esquisse d'une theorie des emotions" (Schiţă pentru o teorie a emoţiilor, 1939) şi "L'Imaginaire: psychologie phenomenologique de l'imagination" (Imaginarul: psihologie fenomenologică a imaginaţiei, 1940). În ciuda profunzimii analizei realizate, aceste lucrări au fost în mare parte ignorate de publicul de specialitate, cu atât mai mult de cel larg.

Lucrurile aveau să se schimbe brusc, odată cu publicarea primului său roman, "La Nausee" (Greaţa, 1938) şi a colecţiei de povestiri "Le Mur" (Zidul, 1938). În aceste scrieri apar primele trăsături ale gândirii existenţialiste. În "Greaţa" este exprimată o anumită atitudine faţă de lume, unde individul se vede confruntat cu absurditatea evenimentelor, sentimentul său fundamental fiind "dezgustul" faţă de existenţă, potrivit "Dicţionarului de filosofie Larousse" (Ed. Univers Enciclopedic, 1998).

Principiile filosofiei existenţialiste a lui Jean-Paul Sartre sunt expuse în monumentala operă "L'Etre et le neant" (Fiinţa şi neantul, 1943).

Cheia de boltă a filosofiei sale este că existenţa precede esenţa. Fiecare om mai întâi există şi de abia apoi îşi conturează o identitate definitorie, în funcţie de acţiunile sale. Ceea ce sunt este permanent remodelat prin acţiunile mele: numai după moarte sunt posibile judecăţi finale referitoare la felul de om care am fost.

După Sartre, obiectele posedă fiinţă, omul posedă existenţă. Lucrul este ceea ce este; omul este rezultatul alegerii sale şi, ca atare, un neîncheiat, cel puţin până la momentul morţii sale.

Astfel, Sartre se opune convingerilor teiste, potrivit cărora omul a fost creat de divinitate cu un anumit scop, dar şi celor deterministe, care susţin că omul este definit de genetică şi mediul înconjurător, factori pe care nu îi poate controla.

Din moment ce nu are un scop predeterminat şi nici o esenţă determinată din afara sa, omul este, susţine Sartre, condamnat să fie liber, ceea ce înseamnă că trebuie să suporte povara responsabilităţii pentru fiecare acţiune a sa, oricât de angoasant sau incomod ar fi acest adevăr. A căuta scuze pentru situaţia noastră sau a ne iluziona că nu putem face altfel, chiar şi în circumstanţe extreme, este o trăire "inautentică", în rea-credinţă ("mauvaise foi"), subliniază filosoful francez.

Într-un fragment celebru din "Fiinţa şi neantul", Sartre scrie că "un eveniment social care se produce deodată şi care mă poartă cu el nu vine din afară: dacă sunt mobilizat într-un război, acest război este războiul meu, seamănă cu mine şi îl merit. Îl merit mai întâi pentru că aş putea să mă sustrag de la el, prin sinucidere sau dezertare; aceste ultime posibilităţi sunt acelea care trebuie întotdeauna să ne fie prezentate când este vorba de a judeca o situaţie". Altfel spus, dacă nu m-am sustras războiului, înseamnă că l-am ales. De aceea, "în război nu există victime inocente", consideră Sartre.

Existenţialismul gânditorului francez este încununat de o morală care se vrea umanistă, expusă în "L'existentialisme est un humanism" (Existenţialismul este un umanism, 1946). Valorile morale fundamentale sunt, pentru Sartre, "angajarea" şi "responsabilitatea".

În 1960, Sartre a publicat o altă lucrare complexă de filosofie, "Critique de la raison dialectique" (Critica raţiunii dialectice). Aici expune concepţia sa despre filosofia istoriei, parţial influenţată de ideile germanului Karl Marx (1818-1883). În opinia francezului, libera iniţiativă a individului nu se poate reduce la necesitatea istorică. "Cu toate că omul ar fi în istorie, el nu se reduce la rolul său istoric, deoarece dimensiunea individualităţii rămâne adesea în umbră şi în marginea istoriei. Sartre propune în final o sinteză a marxismului şi individualismului", potrivit "Dicţionarului de filosofie Larousse".

În octombrie 1964, lui Jean-Paul Sartre i-a fost atribuit Premiul Nobel pentru literatură, "pentru opera sa bogată în idei şi străbătută de dorinţa de libertate şi adevăr, operă care a exercitat o mare influenţă asupra epocii noastre", conform www.nobelprize.org. Sartre nu l-a acceptat, explicând că "Am refuzat întotdeauna distincţiile oficiale. (...) Un scriitor trebuie să refuze să se lase transformat în instituţie, chiar dacă acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum".

A fost primul scriitor din istorie care a refuzat din proprie iniţiativă prestigiosul premiu şi, până în prezent, singurul. În 1945, Sartre refuzase cea mai înaltă distincţie civilă şi militară franceză, Legiunea de Onoare, potrivit lefigaro.fr.

Faimoase sunt şi piesele de teatru semnate de Sartre, în special "Les Moushes" (Muştele, 1943) şi "Huis Clos" (Fără ieşire, 1947). În cea de-a doua, Sartre abordează modul în care omul se raportează la semenul său, la celălalt. Într-un scenariu fictiv, trei personaje ajung în infern. Dar nu văd nici flăcări, nici smoală, ci doar o cameră fără uşi şi ferestre în care sunt obligaţi să rămână împreună pentru eternitate. Deoarece libertatea fiecăruia se termină acolo unde începe libertatea celuilalt, fiecare dintre cei prezenţi reprezintă un pericol pentru libertatea celorlalţi doi. Ca să depăşească această situaţie, personajele tind să îi aducă pe ceilalţi la starea de obiect subordonat, căci obiectul este în-sine şi doar omul este pentru-sine. De aceea, susţine Sartre, "L'enfer, c'est les autres" (Infernul sunt ceilalţi).

În domeniul criticii literare, a scris studii ample despre Baudelaire şi Jean Genet. O autobiografie axată pe primii ani de viaţă, intitulată "Les Mots" (Cuvintele), a apărut în 1964.

La începutul anilor '50, şi-a declarat anumite simpatii pentru marxism şi Uniunea Sovietică, fapt ce i-a cauzat pierderea unor prieteni apropiaţi precum Andre Gide şi Albert Camus. A condamnat categoric, însă, reprimarea violentă a revoltei anti-comuniste din Ungaria, 1956. După evenimentele din august 1968 din Cehoslovacia, gânditorul francez s-a distanţat total de politica statelor comuniste, chiar dacă nu şi-a abandonat complet convingerile de stânga.

În ultimii 20 de ani ai vieţii, sănătatea lui Sartre a fost într-un declin permanent, în mare parte din cauza ritmului său frenetic de lucru. A suferit de hipertensiune şi, în 1973, a rămas aproape orb.

Jean-Paul Sartre a încetat din viaţă la 15 aprilie 1980, în urma unei embolii pulmonare. La cererea sa, nu a fost îngropat alături de mama sa şi tatăl adoptiv, ale căror locuri de veci se află în Cimitirul Pere-Lachaise. Mormântul lui Sartre se găseşte în celălalt cimitir faimos al Parisului, Montparnasse. Peste 50 de mii de oameni, mulţi veniţi din afara Franţei, au luat parte la ceremoniile funerare, potrivit histoiredumonde.net. AGERPRES (Documentare - Horia Plugaru, editor: Roxana Losneanu)

Sursa foto: imdb.com