La 14 iunie 1940, Parisul a fost ocupat de armata germană, în contextul operaţiunilor militare din Vestul Europei, în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Atacul asupra Franţei a început cu trecerea Ardenilor, francezii neacoperind acest front decât cu forţe slabe, în special divizii de rezervă. Comandanţii francezi erau hotărâţi să-şi orienteze efortul principal în Belgia, în vederea opririi înaintării trupelor germane. Însă, trupele franceze nu dispuneau de suficient timp să ajungă până la frontiera orientală a Belgiei, la canalul Albert, astfel încât s-a prevăzut să întâlnească armata belgiană la jumătatea drumului. A fost o operaţiune delicată şi insuficient pregătită cu belgienii. Din 15 mai s-a impus retragerea forţelor franco-engleze care înaintaseră în Belgia şi care făceau faţă cu destulă dificultate asalturilor germane, deoarece erau ameninţate cu încercuirea dinspre sud, potrivit lucrării "Al Doilea Război Mondial" (Henri Michel, Editura Corint, Bucureşti, 2006).

Şapte divizii blindate germane au năvălit din Ardeni mai devreme decât se prevăzuse, întrucât nu întâmpinaseră, practic, nicio rezistenţă. La 12 mai ele se aflau pe Meuse. Începând din acest moment, Comandamentul Aliat va fi mereu depăşit de evenimente. Abia în 15 mai, el a reuşit să evalueze gravitatea stării de fapt, dar era lipsit de blindate şi de bombardiere pentru a redresa situaţia. Micile unităţi aruncate în luptă erau imediat zdrobite. La 20 mai, Corpul 19 de blindate condus de ofiţerul german Heinz Guderian s-a avântat spre Abbeville, după ce ocupaseră oraşul Amiens, prinzând în capcană armata belgiană, corpul expediţionar britanic şi cele mai bune unităţi franceze.

Generalul francez Maxime Weygand, numit la 20 mai 1940 noul comandant suprem al armatelor aliate, a conceput atunci un plan pentru a rupe încercuirea şi a permite trupelor să scape spre sud, în urma unor atacuri combinate, pornite din nord, dar şi din sud. La 28 mai 1940, după o rezistenţă eroică de 18 zile, având în vedere forţa copleşitoare a Wehrmacht-ului, Leopold al III-lea, regele Belgiei, a ordonat armatei belgiene să depună armele.

Tancurile germane au oprit înaintarea, în urma unei greşeli făcute de liderul nazist, ceea ce a permis evacuarea pe mare la Dunkerque, între 26 mai şi 4 iunie (operaţiunea Dynamo). Au fost salvaţi 330.000 de oameni aparţinând forţelor Aliate, dar tot materialul greu de război a fost abandonat.

Generalul Weygand a încercat să organizeze un front continuu, mai scurt, pe Somme şi pe Aisne. Trupele franceze au luptat, dar puterea germană a fost de neînvins. Frontul a fost străpuns între 4 şi 8 iunie şi, odată cu aceasta, blindatele germane s-au îndreptat fără a fi oprite, în toate direcţiile. O altă divizie, care nu se alăturase restului armatei britanice, a fost înconjurată la St.Valéry-en-Caux şi a fost nevoită să se predea la 12 iunie.

Francezii au primit din partea italienilor o lovitură grea, când la 10 iunie, Mussolini a decis să intre în război de partea lui Hitler. Tot pe 10 iunie, guvernul francez evacua Parisul îndreptându-se spre Bordeaux, în contextul unui exod ce cuprindea milioane de persoane.

Nimic nu a împiedicat trupele germane să lanseze o ofensivă majoră asupra Parisului pe 9 iunie. Premierul francez Paul Reynaud a transmis un apel pentru ca toţi bărbaţii liberi să vină în ajutorul Franţei. Trupele britanice au ajuns la sud de Paris şi au început lupta alături de francezi, zi şi noapte, pentru a opri avansul germanilor. Forţele Aeriene Regale (RAF) au bombardat convoaiele germane, coloanele de aprovizionare, unităţile mecanizate şi liniile de comunicaţii. Toate podurile din spatele liniilor inamice de la Rouen la Mantes au fost distruse de avioanele britanice pentru a opri inamicul să aducă materiale şi rezerve. Aeronavele germane au răspuns cu raiduri la est de Paris, la Evreux şi Mantes, la vest de capitală. La 13 iunie, Parisul a fost declarat oraş deschis, de către guvernatorul militar francez, generalul Pierre Hering.

Primele trupe germane au intrat în capitala franceză la 14 iunie, la mai puţin de o lună după începerea campaniei. Inamicul nu a întâmpinat nicio rezistenţă, trupele franceze retrăgându-se pentru a evita o luptă violentă şi distrugerea totală a Parisului. Trupele germane au trecut pe sub Arcul de Triumf de-a lungul Champs-Elysees până la Place de la Concorde, http://news.bbc.co.uk/.

După ocuparea Parisului, trupele britanice au început să fie evacuate prin porturile franceze, aflate în mâna aliaţilor, peste Canalul Mânecii.

La 17 iunie, Paul Rynaud, preşedinte al guvernului din 21 martie 1940, a fost înlocuit de Henri-Philippe Petain. Noul premier a negociat armistiţiul, care a fost semnat la 22 iunie 1940, la Compiegne. Toate operaţiunile militare au încetat la 25 iunie. În timpul ocupaţiei germane (1940-1944), guvernul francez a funcţionat la Vichy. Conform armistiţiului, armata franceză trebuia să fie demobilizată, iar teritoriul Franţei împărţit în două: partea de nord, nord-est şi vest (aproape două treimi din suprafaţa ţării) devenea zonă de ocupaţie. Franţa trebuia să întreţină o armată germană de ocupaţie de 400.000 de oameni, în contextul unei mişcări de rezistenţă care a angajat ample forţe interne; 1.500.000 de prizonieri urmau să fie menţinuţi ca mână de lucru în Germania până la încheierea păcii. La 24 iunie a fost semnat şi armistiţiul cu Italia. Deşi armata franceză respinsese toate atacurile trupelor italiene, Franţa era silită să accepte condiţiile lui Mussolini: dreptul Italiei de a folosi portul Djibouti, obligaţia pentru Franţa de a demilitariza linia 'Mareth' şi o zonă adâncă de 200 km la frontiera cu provincia Tripolitania (controlată de italieni până 1943 şi, apoi, între 1943-1951 de britanici), potrivit lucrării "Marea conflagraţie a secolului XX" (Editura Politică, Bucureşti, 1971).

În vara anului 1944, cu toate că situaţia militară şi politică a blocului hitlerist se înrăutăţise prin pierderea a numeroase divizii şi a unei importante cantităţi de armament şi tehnică de război, comandamentul german nu considera încă războiul pierdut şi făcea eforturi disperate pentru continuarea lui. La 18 august 1944, Comitetul parizian de eliberare a decis să treacă la acţiune. Colonelul Rol-Tanguy, şeful regional al Forţelor franceze din interior, a fost însărcinat cu operaţiunile militare. Insurecţia a fost declanşată la 19 august, iar în dimineaţa zilei de 20 august luptele de stradă au izbucnit peste tot. ("Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial", Jacques de Launay, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988).

Primele detaşamente ale Diviziei 2 blindate franceze, conduse de generalul Jacques-Phillipe Leclerc, au intrat în Paris, în seara zilei de 24 august, urmate a doua zi de întreaga divizie. La 25 august 1944, ora 17.00, generalul Dietrich von Choltitz, care refuzase ordinul lui Hitler de a distruge oraşul, a semnat capitularea garnizoanei germane în faţa generalului Leclerc, comandantul Diviziei 2 blindate, şi a colonelului Rol-Tanguy, comandantul FFI din regiunea pariziană, notează lucrarea "Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial" (Bucureşti, Editura Politică, 1971).

La 26 august 1944, generalul Charles de Gaulle, preşedintele guvernului provizoriu al Republicii Franceze, şi-a făcut intrarea triumfală în Parisul eliberat după mai bine de patru ani de ocupaţie nazistă. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, Ruxandra Bratu; editor: Marina Bădulescu, editor online: Anda Badea)