Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite este cel mai important for decizional dedicat păcii şi securităţii internaţionale şi este, totodată, cel mai însemnat organism decizional al Naţiunilor Unite prin prisma măsurilor adoptate şi prin puterea de aplicabilitate a acestora pentru statele membre ale organizaţiei.

La 14 decembrie 1955 România, alături de alte 15 state, a fost admisă în Organizaţia Naţiunilor Unite. Momentul a reprezentant un important succes de politică externă al României postbelice.

România a fost aleasă pentru prima dată în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite în 1962, la mai puţin de un deceniu de la admiterea ţării noastre în organizaţie. Mandatul de membru nepermanent de doi ani a fost împărţit cu Filipine.

Reprezentantul permanent al României la ONU a fost Mihail Haşeganu, prin intermediul căruia statul român s-a implicat în dezbaterile şi acţiunile acestui organism al Naţiunilor Unite, indică volumul ''România în Consiliul de Securitate'' (Rompres, Bucureşti, 2004). Printre poziţiile promovate de România s-au numărat principiul coexistenţei paşnice, al egalităţii între state, indiferent de puterea sau mărimea lor, precum şi cel al eliminării sistemului colonial. Reprezentantul României a sprijinit şi salutat admiterea de state membre precum Jamaica, Trinidad-Tobago, Uganda şi Algeria. În timpul crizei rachetelor din Cuba, octombrie 1962, România s-a alăturat poziţiilor exprimate de statele socialiste. În luna septembrie a anului 1962, România a deţinut pentru prima dată preşedinţia Consiliului de Securitate.

Primul mandat de doi ani al României ca membru nepermanent al Consiliului de Securitate a început în ianuarie 1976, în baza deciziei adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 20 octombrie 1975.

Principala temă care a concentrat dezbaterile în Consiliul de Securitate, în cei doi ani de mandat, a fost problematica delicată a situaţiei din Orientului Mijlociu. Prin vocea reprezentantului său permanent la ONU, ambasadorul Ion Datcu, România a promovat soluţionarea pe cale paşnică şi prin intermediul dialogului, cu participarea întregii comunităţi internaţionale, a conflictului din Orientul Mijlociu.

România a sprijinit propunerea Tanzaniei, din 13 ianuarie 1976, pentru ca reprezentantul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei să fie invitat să participe la dezbaterile asupra problemei din Orientul Mijlociu, inclusiv a chestiunii palestiniene, ambasadorul român susţinând că dacă se doreşte ca acest for să creeze un climat propice pentru realizarea unui adevărat dialog între părţile interesate, trebuie să se asigure egalitatea deplină între părţile aflate în conflict. În plus, România a militat pentru independenţa şi dezvoltarea statelor din Africa, cât şi pentru rezolvarea numeroaselor crize izbucnite pe acest continent, iniţiind, alături de alte state membre, a numeroase rezoluţii adoptate de Consiliul de Securitate, menţionează volumul citat.

Prin vocea reprezentantului său, diplomatul Ion Datcu, România a condamnat ferm terorismul internaţional, ca urmare a deturnării unei aeronave israeliene în Uganda. În ce priveşte rezolvarea diferendului teritorial dintre Grecia şi Turcia, România s-a pronunţat pentru rezolvarea pe cale paşnică, mai ales că un conflict de amploare între cele două state membre NATO ar fi putut afecta stabilitatea întregii regiuni din care şi România face parte. O altă situaţie tensionată a fost cea din insula Cipru, unde amploarea crizei între cele două comunităţi, greacă şi turcă, risca să se transforme într-un butoi cu pulbere care ar fi putut antrena eventual şi Turcia şi Grecia. România a cerut intensificarea dialogului şi eliminarea surselor de tensiune dintre comunităţile cipriote.

Totodată, reprezentantul român la ONU a sprijinit impunerea de sancţiuni Rhodesiei (în prezent Zimbabwe) şi Africii de Sud, state africane care promovau o politică de segregare rasială. A fost sprijinită, de asemenea, admiterea a două noi state membre, Djjibuti şi R.S. Vietnam.

În decembrie 1976, România a deţinut preşedinţia Consiliului de Securitate.

Al treilea mandat al României în calitate de membru nepermanent al Consiliului de Securitate a început la 1 ianuarie 1990, fiind unul dintre cele mai complexe prin greutatea deciziilor adoptate privind pacea şi securitatea internaţională. La 1 august 1990, România a preluat preşedinţia Consiliului de Securitate. Declanşarea crizei din Kuweit, la 2 august 1990, prin invadarea acestei ţări de către forţele armate ale Irakului a declanşat dezbateri ample în Consiliul de Securitate, în chiar seara aceleiaşi zile, sub preşedinţia ambasadorului român Aurel Dragoş Munteanu. Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia 660 care cerea retragerea imediată şi necondiţionată a forţelor armate irakiene şi demararea negocierilor irakiano-kuweitiene. La 6 august 1990, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia 661 prin care au fost impuse sancţiuni economice ambelor state, România votând în favoarea adoptării acestui document. Escaladarea crizei a dus la adoptarea, la 26 septembrie 1990, a Rezoluţiei 670 prin care Consiliul de Securitate solicita tuturor statelor să îndeplinească prevederile Rezoluţiei 661.O altă reuniune similară a avut loc la 29 noiembrie 1990, prilej cu care a fost adoptată Rezoluţia 678 prin care se autoriza ca statele membre ale Naţiunilor Unite care cooperează cu guvernul kuweitian să facă uz de toate mijloacele dacă la 15 ianuarie 1991 Irakul nu va pune în aplicare prevederile rezoluţiilor Naţiunilor Unite privind criza kuweitiană. România a votat, de asemenea, favorabil Rezoluţiei 678.

O altă temă sensibilă care s-a aflat pe agenda Consiliului de Securitate a fost conflictul civil din fosta Iugoslavie, România încurajând dialogul între părţile aflate în conflict şi pentru aplanarea tensiunilor interetnice. România a deţinut preşedinţia Consiliului de Securitate în noiembrie 1991. Acest mandat a fost marcat de alegerea unui nou secretar general al Naţiunilor Unite, de criza iugoslavă, de situaţia din Irak, din Cipru, Cambodgia, America Centrală şi Afganistan.

La 1 ianuarie 2004 România a preluat, pentru doi ani, mandatul de membru nepermanent al Consiliului de Securitate. România îşi exprimase în 1997 intenţia de a candida pentru un nou mandat în Consiliul de Securitate, respectiv pentru perioada 2004-2005. Alegerile au avut loc la 23 octombrie 2003. La 7 ianuarie 2004, România a preluat şi preşedinţia Comitetului 1518 privind Irakul şi vicepreşedinţia Comitetului de sancţiuni contra Al-Qaeda şi Talibani, acestea fiind două organe subsidiare ale Consiliului. Pe agenda Consiliului au fost abordate o serie de probleme precum crizele din Africa, din Haiti, din provincia Kosovo, situaţia din Orientul Mijlociu, traficul de arme, armele de distrugere în masă, precum şi misiunile desfăşurate sub mandatul Organizaţiei Naţiunilor Unite. La 18 martie 2004, România a adus în faţa Consiliului de Securitate situaţia din provincia Kosovo. A elaborat alături de alte state membre ale Consiliului un text de Declaraţie prezidenţială privind situaţia îngrijorătoare din Kosovo. La 28 aprilie 2004, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia 1540 prin care proliferarea armelor de distrugere în masă este considerată o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale în conformitate cu prevederile Capitolului VII din Carta ONU. România a fost coautoare la această rezoluţie alături de Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Federaţia Rusă şi Spania.

România a promovat, de asemenea, o rezoluţie privind cooperarea ONU cu organizaţiile regionale în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, proiect ce a fost adoptat la 17 octombrie 2005 (RES/1631/2005). Documentul a fost prima rezoluţie românească adoptată de Consiliul de Securitate pe tema cooperării dintre ONU şi organizaţiile regionale, conform www.mae.ro.

Reprezentarea României la Organizaţia Naţiunilor Unite se face prin Misiunea Permanentă care a fost înfiinţată în 1956. Misiunea este vocea diplomatică a României la ONU şi prezintă poziţia ţării noastre şi interesele româneşti în cadrul organismelor Organizaţiei Naţiunilor Unite care îşi au sediul la New York. AGERPRES/(Documentare - Liviu-Ioan Tatu, editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Gabriela Badea)