Organizarea postbelică a lumii a suscitat dezbateri aprinse între aliaţi încă din timpul conferinţelor dedicate încheierii războiului. Au fost purtate discuţii ample atât între marile puteri, cât şi între grupuri de state care doreau să ia parte la noua organizare a lumii de după război.

Germenii înfiinţării unei organizări postbelice pot fi identificaţi încă din 1941, când la 21 august, preşedintele american Franklin Delano Roosevelt a prezentat în faţa Congresului Carta Atlanticului, document vizionar care prevedea printre altele crearea unei asociaţii generale de naţiuni care să ofere garanţii pentru independenţa politică şi integritatea teritorială a statelor mari şi mici, potrivit lucrării ''Diplomaţie în vreme de război'' (Constantin Buşe, Nicolae Dascălu, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000). Carta a fost primul document la care s-au asociat toţi aliaţii, inclusiv Uniunea Sovietică.

Sursa foto: www.un.org

La 1 ianuarie 1942, la Washington, preşedintele american Franklin Delano Roosevelt, premierul britanic Winston Churchill şi ambasadorii Uniunii Sovietice şi ai Chinei au semnat Declaraţia Naţiunilor Unite. În ziua imediat următoare, alte 22 de state au aderat la document. Adoptarea numelui de Naţiunile Unite a fost avansată de preşedintele american Franklin Delano Roosevelt. Din vara anului 1942 şi până la 1 martie 1945, alte 21 de naţiuni aveau să adere la Declaraţie. În ce priveşte organizarea păcii postbelice, Declaraţia stipula aplicarea programului comun de scopuri şi principii inclus în Carta Atlanticului.

Pentru pregătirea unei formule viabile care să fie propusă aliaţilor privind organizarea lumii de după război, administraţia Roosevelt a constituit la nivelul Departamentului de Stat un departament intitulat Comitetul Special privind organizarea postbelică a lumii.

În iunie 1942, Foreign Office-ul schiţase un document de organizare postbelică a statelor din centrul şi sud-estul Europei. Memorandumul, realizat de experimentatul diplomat Omar Sargent, era intitulat ''O proiectată confederaţie de state situate între Germania şi Italia pe de o parte, şi Rusia şi Turcia pe de altă parte'', iar statele incluse în acest proiect erau Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Austria. Câteva luni mai târziu, la 5 octombrie 1942, ministrul de externe britanic Eden îi prezintă lui Churchill un plan pentru organizarea postbelică a lumii, intitulat Planul celor patru puteri.

Ministrul britanic Eden informa la 3 noiembrie 1942 membrii cabinetului britanic că preşedintele american vrea să demareze discuţii pentru organizarea postbelică a lumii. Foreign Office-ul prezintă la 16 ianuarie 1943 documentul intitulat Planul Naţiunilor Unite, redactat în 28 de puncte şi dedicat organizării viitoare a lumii postbelice. La finalul aceluiaşi an, partea americană propunea Planul creării unei organizaţii internaţionale pentru menţinerea păcii internaţionale şi a securităţii, aprobat de administraţia Roosevelt în februarie 1944. Astfel, este acceptată pentru prima dată de către marile puteri necesitatea creării unei organizaţii efective pentru pacea şi securitatea internaţională, potrivit sursei citate. Scopurile organizaţiei vizau menţinerea securităţii internaţionale şi negocierea reglementării armamentelor. După semnare, Molotov a propus formarea unui comitet tripartit care să rezolve chestiunile legate de configurarea noii organizaţii, cu participarea şi a altor guverne aliate la consultări.

Conferinţa de la Teheran a consemnat, la 29 noiembrie 1943, avansarea mai multor propuneri ale preşedintelui american Roosevelt, către omologul său sovietic Stalin, privind rolul şi configurarea instituţională de funcţionare a viitoarei organizaţii, care să includă un Consiliu şi o adunare generală. La finalul discuţiilor din capitala iraniană, Stalin i-a confirmat lui Roosevelt că este de acord ca viitoarea organizaţie să îmbrace un caracter universal.

Declaraţia celor patru puteri, semnată la 30 octombrie 1943, la Moscova, de către Eden, Hull, Molotov şi ambasadorul Chinei în capitala sovietică, a însemnat asumarea proiectului comun de constituire a viitoarei organizaţii internaţionale.

În august-octombrie 1944, la Dumbarton Oaks, lângă Washington, s-a desfăşurat reuniunea cvadripartită pentru adoptarea primului proiect comun de statut al viitoarei organizaţii internaţionale. În ajunul conferinţei, la 12 august 1944, Uniunea Sovietică a prezentat propriul plan denumit Memorandum asupra organizaţiei internaţionale pentru securitate, pentru ca la 22 august 1944 şi delegaţia chineză să avanseze propunerea Puncte esenţiale în carta unei organizaţii internaţionale.

Discuţiile purtate au generat documentul intitulat Propunerile pentru crearea unei organizaţii internaţionale generale, aprobat la 9 octombrie 1944, care a rămas în istorie drept Propunerile de la Dumbarton Oaks. Delegaţiile marilor puteri au convenit ca organul executiv al organizaţiei să identifice pericolele la adresa păcii şi securităţii şi de a lua totodată măsurile necesare pentru asigurarea securităţii internaţionale în deplin acord cu principiile şi scopurile organizaţiei. În urma convorbirilor de la Dumbarton Oaks s-a convenit asupra denumirilor organismelor organizaţiei: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul economic şi social, Secretariat, Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariat, Secretar General. Deciziile adoptate la Dumbarton Oaks au fost decisive în procesul de constituire a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Discuţiile între marile puteri au continuat pe canalele diplomatice, în special pentru soluţionarea celor două probleme rămase nerezolvate, respectiv sistemul de vot în Consiliu şi aderarea individuală la organizaţie a republicilor sovietice, conform volumului ''Diplomaţie în vreme de război''. Conferinţa de la Dumbarton Oaks a fost succesul anului 1944 în ce priveşte crearea organizaţiei postbelice, apreciază istoricul Constantin Buşe în lucrarea citată.

Pasul următor pe drumul sinuos al configurării organizaţiei postbelice a fost conferinţa generală a Naţiunilor Unite. Negocierile s-au purtat între delegaţiile marilor puteri şi între grupuri de state mici. La 8 februarie 1945 miniştrii de externe ai Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Statelor Unite s-au întâlnit pentru a discuta pe marginea alegerii locului şi datei pentru desfăşurarea conferinţei internaţionale. S-a convenit asupra datei de 25 aprilie 1945 şi oraşul San Francisco a fost ales pentru găzduirea conferinţei.

În clădirea operei din San Francisco începeau la 25 aprilie 1945 lucrările conferinţei generale a Naţiunilor Unite pentru crearea organizaţiei internaţionale. Lucrările au fost deschise de preşedintele american Harry Truman prin alocuţiunea care sublinia importanţa reuniunii pentru lumea postbelică. La eveniment participau 282 de delegaţi şi 1444 consilieri şi asistenţi, reprezentând 46 de state semnatare ale Declaraţiei Naţiunilor Unite. La desfăşurarea lucrărilor participau în calitate de observatori şi reprezentanţi ai Ligii Naţiunilor, Curţii Internaţionale de Justiţie, Organizaţiei Internaţionale pentru agricultură şi alimentaţie. Misiunea conferinţei o reprezenta discutarea şi aprobarea Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, ce viza menţinerea păcii şi securităţii în lume. Lucrările conferinţei au fost publice, în mare măsură. Peste 2.600 de jurnalişti din întreaga lume erau prezenţi pentru relatarea conferinţei. Evenimentul a avut chiar şi un ziar propriu, editat în tiraj consistent. Primele zile au fost destinate constituirii organelor de lucru şi procedurilor. Delegaţiile statelor mici au participat la lucrări şi au exprimat puncte de vedere, însă deciziile majore au aparţinut marilor puteri.

Preambulul Cartei Naţiunilor Unite este o operă colectivă, având la bază proiectul avansat de reprezentanţii delegaţiei americane. A fost prezentat un amendament, avansat de marile puteri, privind modalitatea de alegere de către Adunarea Generală a celor şase membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate în funcţie de distribuirea geografică echitabilă şi de contribuţia adusă păcii şi securităţii în lume. Rolul şi mijloacele de acţiune ale Consiliului de Securitate au fost îmbunătăţite la San Francisco şi extinse comparativ cu prevederile adoptate la Dumbarton Oaks. Delegaţia britanică a propus un amendament în ce priveşte atribuţiile Consiliului de Securitate prin care acest organism avea să intervină numai în disputele serioase sau la cererea statelor părţi. A fost acceptată autoritatea Consiliului de a adopta sancţiuni, de a desemna statele care participau la acţiunea colectivă şi s-a căzut de acord asupra obligaţiei statelor membre ale organizaţiei de a aplica măsurile adoptate, de a acorda asistenţă mutuală şi de a contribui la subvenţionarea acţiunii colective, indică lucrarea ''Diplomaţie în vreme de război''.

Deciziile Conferinţei de la San Francisco, legate de conţinutul articolelor privind activitatea economică şi socială a organizaţiei, au fost adoptate cu mai multă uşurinţă decât cele care vizau aspectele de securitate. S-a convenit asupra formulei cu 18 membri a componenţei Comitetului Economic şi Social, iar Adunarea generală avea să aleagă membrii Consiliului, fără vreun fel de restricţii la realegere, în conformitate cu articolul 61 din Cartă.

S-a discutat asupra aspectelor ce ţineau de definitivarea Curţii Internaţionale de Justiţie, privind în special, statutul Curţii, numirea judecătorilor şi jurisdicţia Curţii.

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a fost însărcinată cu adoptarea şi controlului bugetului, cu primirea de noi membri şi cu îndrumarea administraţiei.

Conferinţa a stabilit ca şeful organizaţiei să fie un secretar general cu atribuţii specifice precizate în conformitate cu articolele 97 şi 98 din Cartă.

În faza finală a Conferinţei de la San Francisco s-a realizat completarea Cartei cu o serie de principii generale, în cadrul cărora cele mai intense dezbateri au fost alocate jurisdicţiei interne a statelor. S-a convenit ca limbile oficiale ale organizaţiei să fie engleza, franceza, chineza, spaniola şi rusa.

Sursa foto: www.un.org

La 25 iunie 1945 a avut loc ultima plenară a Conferinţei de la San Francisco, în cadrul căreia a fost prezentat proiectul final al Cartei, potrivit www.un.org. În ziua următoare, la 26 iunie, în Sala memorială a veteranilor s-a desfăşurat ceremonia semnării Cartei. Timp de aproximativ opt ore, peste 150 de delegaţi reprezentând 49 de state au semnat cinci exemplare oficiale ale Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Pentru ca documentul să intre în vigoare trebuia ratificat de cele cinci mari puteri plus majoritatea celorlalţi semnatari. Acest proces a fost formal îndeplinit la 24 octombrie 1945, prilej cu care Organizaţia Naţiunilor Unite a intrat oficial în istorie. La 10 ianuarie 1946 au avut loc, la Londra, lucrările primei sesiuni a Adunării generale a ONU, iar la 19 ianuarie acelaşi an s-a întrunit pentru prima dată Consiliul de Securitate. În cadrul primei sesiuni a Adunării Generale a fost ales secretarul general al organizaţiei, în persoana norvegianului Trygve Lie, potrivit sursei citate. Cu acest prilej, mecanismele organizaţiei au început să funcţioneze. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Horia Plugaru, editor online: Ady Ivaşcu)