"Însemnare a călătoriii mele, Constandin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824, 1825, 1826" este titlul unei cărţi semnată de memorialistul Dinicu Golescu (1777-1830).

Considerat primul jurnal de călătorie tipărit din literatura română, a apărut la Buda, în anul 1826.

Unul din motivele pentru care luminatul boier muntean a decis să călătorească prin Europa a fost pentru a le găsi celor patru fii ai săi şcoli pe măsură. Un altul, însă, a fost pasiunea şi interesul pe care Golescu le avea faţă de cărţile de călătorie scrise de europeni şi aflate în bibliotecile apusene.

Drumurile l-au purtat prin Europa Centrală şi de Apus, Transilvania, Banat, Ungaria, Austria, nordul Italiei şi câteva provincii din Germania şi Elveţia. În însemnările sale, Golescu nu doar că observă şi descrie ce vede, dar analizează, explică şi, acolo unde este cazul, compară cu situaţia din Ţara Românească. După cum scrie autorul, "cum puteam, ochi având, să nu văz, văzând, să nu iau aminte, luând aminte, să nu aseamăn, asemănând, să nu judec binele şi răul şi să nu pohtesc a-l face arătat compatrioţilor mei".

"Asemenea unui edil, observă iscoditor, spre luare aminte, parcurile, străzile, casele, mijloacele de transport, spitalele, şcolile, teatrele, muzeele, ca elemente ale organizării vieţii comunitare. Nu neglijează nici felul cum se cultivă pământul, sau cum îşi duc viaţa ţăranii. Îl interesează mereu oamenii, relaţiile din interiorul unei comunităţi, apreciază energia, cultivarea demnităţii şi a grijii faţă de semeni", scrie Gabriela Drăgoi în "Dicţionarul general al literaturii române" (Ed. Univers Enciclopedic, 2005).

Impulsionat de cele văzute, la întoarcerea în Ţara Românească boierul Golescu va deveni un propovăduitor convins al luminării culturale. În acest sens, întemeiază la moşia sa din Goleşti o şcoală-internat cu două cursuri, "ghimnasticesc" şi "filosoficesc", chemându-i ca profesori pe Aaron Florian şi I. Heliade-Rădulescu.

Dinicu Golescu a fost descendent dintr-o veche familie de boieri din Ţara Românească. În 1821, a dobândit rangul de mare logofăt, deţinut până la moarte. După ce a studiat la Academia grecească din Bucureşti, a îndeplinit mai multe funcţii dregătoreşti: ispravnic, vel agă, hatman, mare logofăt al Ţării de Jos. La 1821, a fost unul dintre boierii care au sprijinit Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, iar după înăbuşirea acesteia, s-a refugiat la Braşov, unde, în 1822, a fondat, alături de alţii, o societate literară, care depăşea sfera intereselor culturale ajungând în cea a politicului.

A alcătuit, pentru uzul şcolarilor, un manual de etică "Adunări de pilde bisericeşti şi filosofeşti, de întâmplări vrednice de mirare, de bune gândiri şi bune neravuri, de fapte istoriceşti şi anecdote" (1826, traducere), a tipărit o "Adunare de tractaturile ce s-au urmat între prea puternica împărăţie a Rusii şi Nalta Poartă" (1826), "Elementuri de filozofie morală" (1826, traducere după Neofit Vamva) şi a întocmit o lucrare statistică şi o hartă a Ţării Româneşti (netipărite).

S-a numărat printre întemeietorii Societăţii literare din 1827, la Bucureşti, a subvenţionat apariţia primei gazete în limba română editată în străinătate, "Fama Lipschii" (1827, Leipzig), a obţinut autorizaţia pentru apariţia, în 1829, a "Curierului românesc" al lui Ion Heliade-Rădulescu. De asemenea, fiind un pasionat de teatru şi muzică, a organizat spectacole dramatice şi a insistat pentru crearea unei orchestre. AGERPRES (Documentare - Horia Plugaru, editor: Liviu Tatu, editor online: Ady Ivaşcu)