Criticul literar Titu Maiorescu, estetician şi om politic, fondator al grupării literare şi politice "Junimea", s-a născut la 15 februarie 1840, la Craiova. A început studiile în oraşul natal (1846-1848), iar după peregrinări împreună cu familia la Bucureşti, Braşov, Sibiu, Blaj, le-a continuat la Braşov (1850-1851). În perioada 1851-1858 a studiat la Academia Theresiane din Viena.

În perioada în care era elev, a tradus o povestire din J. Paul, care a fost publicată în "Gazeta Transilvaniei", scriind câteva rânduri în care blama literatura franceză de foileton şi aprecia literaturile engleză şi germană.

În 1858, s-a înscris ca student la filosofie la Universitatea din Berlin, iar în 1859 a obţinut doctoratul în filosofie la Giessen. A urmat licenţa în litere şi filosofie la Sorbona (1860) şi în drept (1861), tot la Paris. În această perioadă a colaborat cu studii filosofice la revista germană "Die Gedanken", iar în 1861 i-a apărut, la Berlin, cartea "Einiges Philosophische in gemein fasslicher Form".

După ce a conferenţiat la Berlin şi Paris, în 1861 s-a întors în ţară, unde a început o carieră didactică şi politică foarte bogată, în paralel cu aceea de jurist, conform Dicţionarului scriitorilor români, Editura Albatros, 2001. A fost procuror la Tribunalul Ilfov (1862). În acelaşi an a fost numit profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului Central din acelaşi oraş, el fiind primul care a introdus în România metoda seminarizării studenţilor. În 1863 a fost numit decan al Facultăţii de Filosofie, apoi rector al Universităţii din Iaşi şi director al Şcolii Normale ''Vasile Lupu'' (1863-1868).

Din 1884 a fost profesor de logică şi filosofie la Universitatea din Bucureşti şi rector al acesteia (1892-1897), funcţie din care a demisionat din motive politice (1897). În 1909 s-a pensionat din învăţământ. În paralel cu activitatea didactică a profesat şi ca avocat.

În 1863-1864, împreună cu P.P. Carp, V. Pogor, I. Negruzzi, Th. Rosetti, a iniţiat o serie de conferinţe publice, pe teme de filosofie, psihologie, logică, literatură, ce au marcat începutul activităţii societăţii "Junimea", înfiinţată la Iaşi, care a avut, din 1867, ca organ de presă revista "Convorbiri literare", apărută tot la Iaşi.

Mentor spiritual al "Junimii", Titu Maiorescu a avut un rol deosebit în impunerea unor scriitori ai vremii, ca Ion Creangă, I.L.Caragiale, Ioan Slavici, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol ş.a., prin publicarea şi susţinerea acestora în revista şi cenaclul "Junimii".

A fost membru al Societăţii Academice Române (20 iulie 1867), fiind unul dintre întemeietorii acesteia, şi vicepreşedinte al Academiei Române (15 apr. 1880 - 5 apr.1884; 5 apr.1886 - 28 mart.1887).

Spiritul critic maiorescian, pe lângă 'megalografie', termen ce definea climatul unei extreme 'euforii' culturale, şi-a îndreptat atacurile asupra unui fenomen, cel puţin tot atât de alarmant, potrivit Dicţionarul scriitorilor români: ''neadevărul" şi ''falsitatea" civilizaţiei româneşti contemporane. ''Ne-am rezumat mereu la preluarea unor 'aparenţe' ale culturii apusene; am înfiinţat Societatea Academică Română, am înfiinţat atenee, asociaţiuni de cultură, o şcoală de belle-arte, un conservator de muzică, gliptoteci etc'', declara Maiorescu, potrivit dicţionarului amintit. Toate acestea i se păreau însă a constitui doar 'un edificiu fictiv'.

Statuia lui Titu Maiorescu din Rotonda scriitorilor (Rondul Roman), Parcul Cişmigiu,Bucureşti, 1943

Foto: (c) AGERPRES FOTO/ARHIVA

Ca estetician, Maiorescu are marele merit de a fi pus bazele teoretice ale ''criticii estetice", ale unei critici ce porneşte de la principiul separaţiei valorilor culturale. O deosebită semnificaţie deţine, în această perspectivă, definiţia pe care marele critic o dă noţiunii de ''frumos" şi aceleia de ''poezie lirică". Noţiunea de ''frumos" este pentru prima dată abordată într-o conferinţă rostită la 10 martie 1861, la Berlin, în care Maiorescu afirmă că ''Frumosul nu este decât deplina pătrundere a ideii cu aparenţa sensibilă".

O definiţie cu mult mai elaborată este aceea a ''poeziei". Ca orice artă verbală, poezia ni se relevă pe de o parte printr-o ''condiţiune ideală" (conţinuturile spirituale pe care ea le afirmă), şi, pe de altă parte, printr-o ''condiţiune materială" (materialul sensibil de care ea se foloseşte, în procesul comunicării). Sub raportul conţinutului spiritual pe care îl comunică, poezia face apel la ''iubire, ură, tristeţe, bucurie, desperare, mânie etc". Maiorescu recurge, în 1892, la o soluţie de compromis, susţinând că ''Poetul adevărat este impersonal în perceperea lumii, întrucât în actul perceperii obiectului trebuie să se uite pe sine şi să-şi concentreze toată privirea în obiect". În opinia sa, ''prea puţine versuri, ce umplu paginile revistelor de literatură ţin cu adevărat de sfera poeziei''; majoritatea poeziilor noastre ''nici nu intră în categoria operelor de artă, ci sunt proză stricată prin rime".

În acest timp a publicat şi lucrările: "Despre scrierea limbii române" (1866) - prin care s-a fixat o ortografie care, în linii mari, se păstrează şi astăzi; "O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867", studiu cu care a început contribuţia sa estetică şi critică; "În contra direcţiei de azi în cultura română" (1868) - prin care a fundamentat teoria "formelor fără fond"; "Direcţia nouă în poezia şi proza română" (1872) - în care a încercat o ierarhizare a valorilor afirmate prin societatea "Junimea"; "Critice" (I-III, 1867-1892).

În paginile sale de critică literară propriu-zisă, Maiorescu ia în discuţie producţia literară a unui impresionant număr de scriitori ai momentului (Alecsandri, Eminescu, Creangă, Coşbuc, Slavici, Caragiale, Sadoveanu etc). Spirit multilateral, Titu Maiorescu s-a ilustrat cu incontestabilă strălucire pe tărâm lingvistic (impunând sistemul de scriere fonetic), oratoric (mai cu seamă prin discursurile parlamentare) ori filosofic. Activitatea lui culturală are, sub multe aspecte, caracterul şi semnificaţia unei ''revoluţii", cum aprecia Eugen Lovinescu.

Aportul său în domeniul criticii literare a început odată cu reluarea colaborării la "Convorbiri literare", după 1880, şi este marcată de apariţia volumelor: "Literatura română şi străinătatea" (1882) - în care a emis teoria "romanului popular"; "Poeţi şi critici" (1886); "Comediile d-lui Caragiale" (1885); "Eminescu şi poeziile sale" (1889) - în care a alcătuit prima sinteză asupra poeziei eminesciene, fixând astfel valoarea unică a poetului în poezia românească şi prezicând că dezvoltarea acesteia se va produce "la lumina geniului său"; "Povestirile lui Sadoveanu" (1906) şi "Poeziile lui Octavian Goga" (1906), prin care au fost lansaţi cei doi mari scriitori.

A mai publicat şi volumele "Logica" (1876), "Discursuri parlamentare" (1897-1915), "Însemnări zilnice", prin care s-a dovedit a fi un remarcabil logician, orator şi memorialist. A murit la 18 iunie 1917. Postum, a mai apărut volumul "Jurnal" (1975), în îngrijirea lui Eugen Lovinescu.

Titu Maiorescu a avut şi o intensă activitate politică, fiind membru marcant al Partidului Conservator (pe care l-a condus între anii 1913-1914). A ocupat diferite funcţii: deputat, în 1871 şi 1878; agent diplomatic al României la Berlin (1876); ministru al cultelor şi instrucţiunii publice (1874-1876, în cabinetul Lascăr Catargiu; 1888-1889, 1890-1891, în cabinetele junimisto-conservatoare ale lui Th. Rosetti şi gen. G. Manu) - perioadă în care a alcătuit un proiect pentru reorganizarea învăţământului rural, a introdus limba română ca materie de studiu în licee, s-a ocupat de organizarea învăţământului superior politehnic; ministru de justiţie (1900-1901, în cabinetul P.P. Carp); ministru al afacerilor străine (1910; 1911-1912, în cabinetul P.P. Carp; 1913); prim-ministru (1912-1913). De asemenea, în această ultimă calitate, a prezidat Conferinţa de pace de la Bucureşti (1913), în urma războiului balcanic. AGERPRES/(Documentare - Marina Bădulescu, editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Alexandru Cojocaru)