Mihail Kogălniceanu a fost un susţinător fervent al Unirii Principatelor Române. Marele om politic considera astfel încă de la 1848, în cuprinsul documentului intitulat ''Dorinţele partidei naţionale din Moldova'', că unirea Moldovei cu Ţara Românească reprezenta ''cheia boltei fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional''.

Mihail Kogălniceanu, om politic, istoric şi scriitor, s-a născut la Iaşi, la 6 septembrie 1817. Şi-a început studiile în pensionul lui Victor Cuénim din Iaşi şi la Institutul Francez din Miroslava, judeţul Iaşi, şi le-a continuat la Luneville (Facultatea de Litere) şi la Berlin (dreptul şi istoria), conform dicţionarului ''Membrii Academiei Române'' (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003).

La Berlin, pe lângă serioase studii particulare, audiază, din 1836, cursurile de istorie şi drept ale Universităţii (la care se înscrie în 1837), orientându-şi gândirea în sens liberal şi democratic, se arată în ''Dicţionarul scriitorilor români'' (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998; coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu).

Şi-a desfăşurat activitatea în mai multe domenii, fiind publicist, scriitor, traducător, istoric, editor. În 1838 a preluat de la Gheorghe Asachi ''Alăuta Românească'', iar în 1840 a scos revista ''Dacia literară'' şi ''Foaia Sătească a Prinţipatului Moldaviei'', înfiinţând totodată o tipografie şi o editură proprie. A scris şi în alte publicaţii ale vremii, precum ''Propăşirea'', ''Steaua Dunării'' ş.a. A fost profesor la Academia Mihăileană, unde, în 1843, a rostit celebrul ''Cuvântul introductiv'' la Cursul de istorie naţională.

A avut însemnate preocupări în domeniul istoriei. În 1837 a publicat, la Berlin, ''Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens'', iar în 1841 a iniţiat cea dintâi colecţie de documente istorice, ''Arhiva românească'', urmată de ''Letopiseţele Ţării Moldovii'' (trei volume), în care apăreau pentru prima dată cronicile lui Miron Costin şi Ion Neculce. A fost membru al Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odessa, precum şi al Societăţii Orientale din Franţa. În literatură a abordat proza de inspiraţie autobiografică, istorică, precum şi de observare satirică a moravurilor vremii.

Mihail Kogălniceanu a desfăşurat o susţinută activitate politică. A participat la Revoluţia din 1848 din Moldova, apoi, refugiat la Cernăuţi împreună cu numeroşi fruntaşi politici din Moldova, a redactat, în august 1848, documentul intitulat ''Dorinţele partidei naţionale în Moldova'', precum şi ''Proiect de Constituţie pentru Moldova''. Documentul ''Dorinţele partidei naţionale din Moldova'' a constituit expresia cea mai înaltă a cerinţelor programatice formulate în Principate: autonomia deplină a ţării, egalitatea în drepturi civile şi politice, libertatea cuvântului şi a tiparului ş.a., inclusiv Unirea Moldovei cu Ţara Românească, ''cheia boltei fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional'', după cum aprecia Mihail Kogălniceanu.

A fost apoi unul dintre cei mai aprigi luptători pentru Unirea Principatelor. S-a numărat printre liderii Societăţii ''Unirea'', înfiinţată la 25 mai 1856, a fost membru în Comitetul electoral al Unirii din Iaşi (februarie 1857), deputat în Divanul ad-hoc (1857) şi în Adunarea electivă (ianuarie 1859) din Moldova. Mihail Kogălniceanu a fost cel care a prezentat, în octombrie 1857, rezoluţia adoptată de adunarea ad-hoc din Moldova, în care se arăta că ''cele dintâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării'' erau respectarea autonomiei, unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România, prinţ străin ereditar ş.a. În discursul rostit cu prilejul alegerii ca domn, de către Adunarea electivă a Moldovei, la 5 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu aprecia că acesta este ''om nou la legi noi''.

După realizarea Unirii de la 1859, a fost iniţiator şi susţinător al marilor reforme din timpul domniei lui Al. I. Cuza, în urma cărora cele două Principate au devenit un stat unitar modern. A fost prim-ministru al Moldovei (1860-1861) şi apoi al României (1863-1865), ministru ad-interim la culte în Moldova (1860-1861), ministru de interne (1863-1864, 1868-1870, 1879-1881), ministru al industriei, agriculturii şi lucrărilor publice (1864-1865) şi ministru de externe (1876, 1877-1878). A fost, de asemenea, ministru plenipotenţiar şi trimis extraordinar la Paris (iulie 1880-iunie 1881).

Guvernul Mihail Kogălniceanu (12 octombrie 1863 - 26 ianuarie 1865) a reprezentat perioada cea mai rodnică în realizări social-economice din timpul domniei lui Cuza. Au fost adoptate Legea privind secularizarea averilor mânăstireşti (1863), Legea privind înfiinţarea Curţii de Conturi (1864), Legea privind organizarea puterii armate (1864). În martie 1864, Mihail Kogălniceanu a readus în discuţia Adunării chestiunea rurală, guvernul său susţinând desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor. La 13 aprilie 1864 Adunarea a dat vot de blam guvernului Kogălniceanu. Mihail Kogălniceanu şi-a prezentat demisia, dar aceasta a fost respinsă de domnitorul Cuza care, la 2 mai 1864, dizolvă Adunarea. A urmat perioada marilor reforme, în 1864 fiind adoptate Legea electorală, Legea rurală, Legea instrucţiunii ş.a. şi promulgate Codul penal şi Codul civil.

Mihail Kogălniceanu a militat, de asemenea, pentru dobândirea şi apoi pentru recunoaşterea independenţei ţării. De numele său se leagă proclamarea independenţei de stat. Astfel, la 9 mai 1877, în cadrul unei sesiuni extraordinare a Adunării Deputaţilor, Kogălniceanu rosteşte un discurs memorabil în care declară hotărât independenţa ţării : ''În stare de război, cu legăturile rupte - ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine-stătătoare (...) suntem o naţiune liberă şi independentă''. La încheierea războiului, în memoriul adresat Congresului internaţional de pace de la Berlin (1 iunie -1 iulie 1878), a apărat, alături de primul-ministru Ion C. Brătianu, cauza independenţei şi integrităţii României.

A fost membru titular al Societăţii Academice Române (din 16 septembrie 1868), vicepreşedinte (1886-1887) şi preşedinte al Academiei Române (28 martie 1887 - 27 martie 1890), preşedinte al Secţiunii Istorice a Academiei Române (1891).

Mihail Kogălniceanu a murit la 20 iunie 1891, la Paris. În Iaşi există Muzeul Memorial ''Mihail Kogălniceanu'', înfiinţat în 1971, care a fost redeschis în anul 2012, după o perioadă de reamenajare. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu, editor: Cerasela Bădiţă, editor online: Gabriela Badea) 

*** Explicaţie foto din deschidere: Statuia lui Mihail Kogălniceanu de pe Bulevardul Regina Elisabeta din Bucureşti