Demersurile pentru încheierea ostilităţilor Primului Război Mondial au vizat şi organizarea postbelică pentru evitarea declanşării unui nou conflict.

În discursul susţinut în faţa Congresului SUA la 8 ianuarie 1918, preşedintele american Woodrow Wilson a propus coagularea unei ''asociaţii generale de naţiuni (...) cu scopul furnizării unor garanţii comune de independenţă politică şi integritate teritorială atât pentru statele mari, cât şi pentru statele mici'', conform https://kr.usembassy.gov.

Paşii pentru instituirea primei organizaţii internaţionale a secolului XX de evitare a războiului au fost parcurşi de ambele părţi ale Atlanticului, numeroşi diplomaţi şi politicieni europeni şi americani oferind viziuni şi expertiză în cursul negocierilor pentru constituirea Ligii Naţiunilor.

Propunerea preşedintelui american a generat un capital uriaş de interes în rândul europenilor pe fondul ororilor cauzate de război, dar şi în rândul americanilor care împărtăşeau necesitatea instituirii unui forum care să reglementeze paşnic disputele care au dus anterior la declanşarea Primului Război Mondial. Chiar dacă preşedintele american a fost cel care a lansat acest demers, turneul diplomatic întreprins pentru susţinerea Ligii Naţiunilor nu a avut succesul aşteptat de preşedintele american, care avea să părăsească Casa Albă fără să fie chiar el convins că SUA se va alătura proiectului, potrivit https://history.state.gov.

Fundamentul pe care se coagula Liga Naţiunilor viza principiul securităţii colective potrivit căruia statele încheie înţelegeri mutuale prin care îşi oferă sprijin pentru eliminarea oricărei ameninţări, fiind instituit un cadru de negociere prin care statele caută soluţiile politico-diplomatice pentru evitarea confruntării şi pentru rezolvarea diferendului. Acest tip de concept a definit multe dintre înţelegerile internaţionale din epoca modernă.

Woodrow Wilson a fost primul preşedinte american care a mers în calitate oficială la o conferinţă de pace europeană care punea capăt unui conflict internaţional. Idealist şi plin de speranţă că proiectul său va oferi cadrul internaţional care să oprească apariţia germenilor unui nou conflict, preşedintele american şi-a folosit abilitatea diplomatică şi influenţa politică pentru a obţine din partea liderilor Conferinţei de la Paris adoptarea, la 29 aprilie 1919, Convenţiei Ligii Naţiunilor la Tratatele de la Versailles. Aportul liderilor europeni Georges Clemenceau al Franţei şi David Lloyd George al Marii Britanii a fost de asemenea hotărâtor pentru schiţarea Convenţiei Ligii Naţiunilor drept Partea I a Tratatelor de Pace.

Liga Naţiunilor a fost inaugurată oficial la 10 ianuarie 1920. Cele 32 de state membre erau de asemenea semnatare ale Tratatului de la Versailles, indică https://www.unog.ch.

Principalele organisme decizionale ale Ligii Naţiunilor au fost Adunarea care includea toate statele membre, Consiliul format din patru membri permanenţi (Franţa, Italia, Japonia şi Marea Britanie, iar Germania în perioada 1926-1935) şi alţi zece membri nepermanenţi desemnaţi prin rotaţie de Adunarea organizaţiei şi Curtea Internaţională de Justiţie. Secretariatul organizaţiei era coordonat de un secretar general şi gestiona cooperarea internaţională.

Una dintre cele mai importante prevederi ce furniza puternice garanţii de securitate autoriza Liga Naţiunilor ''să ia orice acţiune pentru protejarea păcii'', stabilea proceduri pentru arbitrajul între state şi instituia mecanisme pentru sancţiuni economice şi militare.

Eforturile diplomatice ale preşedintelui american s-au lovit de un puzzle extrem de fragmentat în Congresul SUA, unde liderul majorităţii din Senat şi preşedintele Comitetului pentru Relaţii Externe Henry Cabot Lodge a coordonat lupta politică împotriva adoptării Convenţiei Ligii Naţiunilor care avea în spate temerile republicane privind posibilitatea angajării SUA într-o organizaţie costisitoare care ar fi putut reduce capacitatea statului american de a-şi apăra interesele. Henry Cabot Lodge a câştigat lupta politică, SUA nu a aderat la prima organizaţie de securitate colectivă a secolului XX, drept pentru care mulţi istorici au avansat ideea potrivit căreia lipsa de eficienţă a organizaţiei s-a datorat şi neimplicării Statelor Unite.

Sediul organizaţiei a fost stabilit la Geneva, Convenţia fiind semnată iniţial de 32 de state membre. Organizaţia nu dispunea de o forţă militară proprie, dar se baza pe capacitatea statelor membre pentru a furniza la nevoie sprijin militar. Era pentru prima dată când un forum instituţional de evitare a războiului se coagula la nivel internaţional reunind state din Asia de Sud-Est, Europa şi America de Sud. Limbile oficiale de lucru ale organizaţiei au fost engleza, franceza şi spaniola.

Liga a înregistrat succese notabile în cadrul diferendelor dintre state, printre care amintim disputa dintre Finlanda şi Suedia pentru Insulele Aaland, chestiunea din Silezia Superioară, statutul portului Memel şi problema turcă. Dar, Liga a înregistrat şi eşecuri care au zdruncinat încrederea statelor membre în funcţionarea organizaţiei, precum invadarea Etiopiei, în 1935, de către Italia, stat membru al Ligii, anexarea regiunii Sudete de către Germania şi invazia Manciuriei de către Japonia în 1932. Mai mult, Germania, Italia şi Japonia s-au retras din Liga Naţiunilor nerespectând decizia organizaţiei de a nu se înarma.

Declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial nu a reprezentat sfârşitul organizaţiei, chiar dacă obiectivul pentru care fusese înfiinţată încetase să mai existe. În schimb, experienţa Ligii Naţiunilor a contribuit la înţelegerea de către statele lumii a necesităţii existenţei unei organizaţii postbelice care să aibă ca principal scop pacea şi securitatea internaţională guvernată de prevederi specifice consistente ale dreptului internaţional asumat de toate părţile semnatare.

La 8 aprilie 1946, la Geneva, se desfăşura cea de-a 21-a Adunare a Ligii Naţiunilor, prilej cu care lordul Robert Cecil, chiar unul dintre fondatorii organizaţiei, sublinia în discursul final că eforturile Ligii Naţiunilor nu s-au risipit, fiind valorificate pentru închegarea noii organizaţii postbelice: ''Liga a murit, trăiască Naţiunile Unite!'', potrivit https://www.unog.ch. Prin votul unanim al părţilor, la 20 aprilie 1946, toate bunurile Ligii Naţiunilor, inclusiv arhive şi biblioteci, au fost transferate Naţiunilor Unite, moment în care Liga Naţiunilor a încetat să mai existe, pacea şi securitatea internaţională fiind obiectivul principal al Organizaţiei Naţiunilor Unite.AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Marina Bădulescu, editor online: Anda Badea)