Poetul Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani. Din 1860 până în 1963, a urmat cursurile Liceului german din Cernăuţi, apoi s-a retras ca "privatist" (elev particular). În 1864 s-a angajat copist la Tribunalul din Botoşani, iar din 1865 a devenit custode al bibliotecii profesorului său, Aron Pumnul.

După moartea lui Aron Pumnul, tânărul Eminovici (numele poetului la naştere - n.r.) a plecat în Transilvania, la Blaj şi Sibiu, unde şi-a continuat studiile liceale. A ajuns apoi la Bucureşti, urmând trupele de teatru Tardini-Vlădicescu, Iorgu Caragiale (1866-1868), Mihail Pascaly (1868), fiind copist şi sufleur, apoi a ajuns la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde a fost angajat ca sufleur.

În perioada 1869-1872 a fost "student extraordinar" la Facultatea de Filosofie de la Viena, unde a audiat cursuri de filosofie, drept, economie politică, filologie romanică, ştiinţe (matematică, anatomie, fizică, astronomie etc.). Aici a făcut parte din societatea literar-socială "România" şi din cea literar-ştiinţifică "România jună". Tot la Viena l-a cunoscut pe Ioan Slavici, care era student la Drept, potrivit "Dicţionarului scriitorilor români" (Editura Albatros, 2002). În 1872 o cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle, cea care a devenit apoi marea lui iubire.

Primele încercări de poezie ale lui Mihai Eminescu datează din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia "La mormântul lui Aron Pumnul", pe care a semnat-o M. Eminovici, care era închinată memoriei profesorului său. Poezia a apărut în broşura "Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul", publicată la moartea acestuia (12/24 ianuarie 1866), la Cernăuţi.

Foto: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES FOTO - Lansarea volumelor VIII-XIV din seria Manuscriselor lui Mihai Eminescu, manifestare organizată de Secţia de Filologie şi Literatură a Academiei Române, Fundaţia pentru Ştiinţă şi Artă şi Biblioteca Academiei Române, 2008

Tot în 1866 a început să colaboreze la revista "Familia", din Pesta, a lui Iosif Vulcan, care l-a descoperit şi l-a încurajat pe cel care avea să devină marele poet al românilor. Prima poezie publicată în revista "Familia", la 25 februarie 1866, a fost "De-aş avea...", semnată Mihai Eminescu (numele a fost schimbat din Eminovici în Eminescu de I. Vulcan). Până în primăvara anului 1883, au mai fost publicate în aceeaşi revistă încă 18 poezii, printre care: "O călărire în zori", "Din străinătate", "La Bucovina", "Misterele nopţii", "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie", "La Heliade", "La o artistă", "Amorul unei marmure", "Junii corupţi", "Pe lângă plopii fără soţ...", "Şi dacă...", "Din noaptea". Creaţiile lui Eminescu au fost primite cu entuziasm în societatea literară "Junimea".

În 1870 a început să colaboreze la revista ieşeană "Convorbiri literare", unde a publicat poezia "Venere şi Madonă", poemul "Epigonii", povestea "Făt-Frumos din lacrimă", urmate în 1871 de poeziile "Mortua est", "Înger de pază" şi "Noaptea". Eminescu s-a stabilit la Iaşi şi a început să frecventeze şedinţele junimiştilor, unde îşi citea lucrările. Diversitatea, profunzimea şi expresia artistică a liricii eminesciene au fost remarcate de criticul Titu Maiorescu, mentorul spiritual al "Junimii". Tot în 1871 au mai apărut în revista societăţii poemul "Egipetul", nuvela "Sărmanul Dionis", poeziile "Înger şi demon" şi "Floare albastră".

În acelaşi an, Mihai Eminescu a intrat în publicistică, scriind pentru revista "Familia" articolul "Repertoriul nostru teatral", o examinare critică a producţiei româneşti teatrale. Îndemnat de Titu Maiorescu - care la acea vreme era ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice - să-şi completeze studiile, a plecat la Berlin, unde a studiat, între anii 1872-1874, cursuri de filosofie, istorie, limba sanscrită şi mitologie comparată, geografie, etnografie, istoria ştiinţei ş.a.

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO - Lansarea volumelor II-VI (apărute în 2005) din ediţia facsimilată a manuscriselor eminesciene

După ce a revenit în ţară, a lucrat ca director al Bibliotecii Centrale din Iaşi (1874), profesor la Institutul Academic şi ca revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui (1875-1876). În această perioadă l-a cunoscut pe Ion Creangă, care i-a devenit prieten, conform "Dicţionarului scriitorilor români".

Revista "Convorbiri literare" îi publică în 1875 comentarii cu privire la volumul "Pseudo-cynegeticos" de A.I. Odobescu, conform "Dicţionarului general al literaturii române" (Editura Universul Enciclopedic, 2005). Un an mai târziu, devine redactor la "Curierul de Iaşi".

Activitatea cea mai bogată a avut-o în redacţia ziarului "Timpul", publicaţie care a apărut pentru prima dată la Bucureşti, la 15 martie 1876. În ianuarie 1877, redacţia ziarului era preluată de Titu Maiorescu, iar Ioan Slavici devenea responsabil cu partea literară şi cu politica externă. În aprilie, Maiorescu s-a retras de la conducerea ziarului, care a rămas astfel în sarcina lui Slavici, Gr.H. Grandea şi G.I. Pompilian, potrivit site-ului revistatimpul.ro.

Foto: (c) CRISTIAN LUPASCU / AGERPRES FOTO - Fotografii ale poetului Mihai Eminescu, la Casa Memorială din Ipoteşti, judeţul Botoşani, 2014

Jurnalul trecea prin momente dificile din punct de vedere financiar. Văzându-se fără resurse financiare şi umane pentru a continua activitatea publicistică la "Timpul", Slavici îl cheamă pe Eminescu de la Iaşi. La începutul lui octombrie 1877, o telegramă trimisă de Maiorescu îi comunica poetului oferta de a intra în redacţia publicaţiei conservatoare din capitală. Intrarea poetului în redacţia publicaţiei bucureştene marchează un moment de răscruce în cariera jurnalistică a acestuia. Aici desfăşoară vreme de şase ani cea mai intensă activitate publicistică.

Între primele articole publicate la "Timpul" se numără seria "Icoane vechi şi icoane nouă", "Bălcescu şi urmaşii lui", "Arboroasa". În februarie 1880, Eminescu este numit redactor-şef, funcţie pe care o va ocupa până la sfârşitul anului 1881, când devine responsabil cu paginile de politică. Majoritatea articolelor publicate de Eminescu în "Timpul" nu sunt semnate, iar unele texte semnate apar sub pseudonimele "Fantasio" sau "Varro". Poetul semnează cu numele său un singur articol, "Materialuri etnologice", în aprilie 1882, precizează revistatimpul.ro.

Numele lui Eminescu a apărut pentru prima oară în paginile "Timpului" în septembrie 1877, când Slavici a reprodus articolul "Observaţii critice", publicat în "Curierul de Iaşi" în luna august a aceluiaşi an. În 1878 publică multe cronici teatrale în "Timpul", dar şi o recenzie la primul tom al lucrării "Cuvente den bătrâni" de B.P. Hasdeu. În 1881 începe să polemizeze cu ziarul liberal "Românul", pe tema situaţiei românilor din Imperiul Austro-Ungar, conform "Dicţionarului general al literaturii române" (Editura Universul Enciclopedic, 2005).

Începe să scrie articole politice în care atacă alianţa dintre conservatori şi liberali, în cuvinte ironice şi acide. Independenţa de gândire a lui Eminescu şi refuzul lui de a se înrola ideologic au dus la înlăturarea sa de la conducerea ziarului, la sfârşitul anului 1881. Eminescu rămâne angajat al redacţiei, scriind trei articole pe săptămână. Ziarul "Timpul" şi-a încetat apariţia în martie 1884.

Foto: (c) ALEX MICSIK / AGERPRES FOTO - Vernisajul expoziţiei "Mihai Eminescu", organizată la Academia Română, în cadrul Zilei Culturii Naţionale, 2016

Eminescu s-a distins în presa vremii "printr-un discurs bine argumentat, prin erudiţie şi bogăţia mijloacelor de expresie, prin libertatea de gândire şi exprimare, prin refuzul de a-şi alinia scrisul la ideologia conservatoare şi la interesele de partid, urmărind redarea cu obstinenţă a adevărului, chiar şi atunci când acesta intra în contradicţie cu poziţia conducătorilor publicaţiei", precizează revistatimpul.ro.

În noiembrie 1888, Eminescu începe să colaboreze la "România liberă", revenind în gazetărie, după o întrerupere de mai bine de cinci ani. De la "România liberă", Eminescu trece la "Fântâna Blanduziei", unde colaborează în decembrie 1888 şi în ianuarie 1889, conform site-ului www.mihai-eminescu.ro.

Primul şi singurul volum de poezii tipărit în timpul vieţii lui M. Eminescu a apărut la 21 decembrie 1883, purtând titlul "Poesii" şi fiind tipărit de Editura Librăriei, Socecu & Comp - Bucureşti, având ţinută grafică deosebită, un portret al poetului şi o scurtă prefaţă scrisă de Titu Maiorescu, cel care a îngrijit această primă ediţie a poeziilor eminesciene.

Ediţia princeps avea 307 pagini. Ulterior, au mai fost publicate două ediţii - în 1885 şi în 1888. Cartea a fost tipărită când Eminescu nu era în ţară. Deja se afla internat într-un sanatoriu în Germania, în 1883 apărând primele semne ale bolii. Volumul cuprindea 61 de poezii, plus trei variante la "Mai am un singur dor". Cele 17 poezii inedite, apărute alături de unele dintre poeziile deja publicate în revistele "Convorbiri literare" şi în "Familia", sunt: "Glossă", "Odă", "Iubind în taină...", "Trecut-au anii...", "Veneţia", "Se bate miezul nopţii...", "Cu mâne zilele-ţi adaogi", "Peste vârfuri", "Somnoroase păsărele", "De-or trece anii...", "Lasă-ţi lumea...", "Te duci...", "Din valurile vremii...", "Ce te legeni...", "La mijloc de codru...", "Mai am un singur dor", "Criticilor mei".

Pe lângă poezie, Mihai Eminescu a publicat şi proză ("Sărmanul Dionis", "Făt-Frumos din lacrimă"), nuvelă fantastică ("Cezara"), povestiri, schiţe, teatru ş.a.

În 1883 este ales membru al Societăţii Presei Române (constituită la 13 februarie), condusă de B.P. Hasdeu.

Boala lui Eminescu avansa, iar în primăvara anului 1888 s-a stabilit la Botoşani, la sora sa Henrieta. În iulie, acelaşi an, a plecat pentru tratament la băile din Hall, în Austria. La întoarcere, s-a mutat în Bucureşti, însoţit de Veronica Micle. Grav bolnav, Mihai Eminescu a murit la 15 iunie 1889, la Bucureşti. Două zile mai târziu, în 17 iunie, a fost înmormântat în Cimitirul Bellu.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO 

La 28 octombrie 1948 devine membru de onoare post-mortem al Academiei Române. Mihail Sadoveanu scria, în lucrarea "Eminescu" (1936): "Să ne aducem pururi aminte de Mihai Eminescu, cel mai ales între toţi scriitorii acestui neam, apărut pe neaşteptate în literatura lâncedă şi convenţională a epocii, în viaţa lui scurtă a dus arta poeziei la înălţimi neîntrecute până astăzi, îmbogăţind ritmul, rima şi expresia artistică, a dat cuvintelor simple valori nouă şi armonii surprinzătoare, sentimentelor adâncime unică, viziunilor orizont nemărginit. Pe lângă acest progres al artei scrisului, Eminescu a îmbogăţit limba şi a legat poezia cultă de producţiile din veac ale cântăreţilor anonimi ai neamului. Acest monument măreţ al literaturii poporului nostru a fost clădit în mai puţin de douăzeci de ani în care se numără şi anii de suferinţă când poetul a fost copleşit de o boală necruţătoare, care la 1889 i-a întrerupt brusc cursul vieţii".

În ianuarie 2005, a apărut primul volum al manuscriselor eminesciene, ediţie facsimilată coordonată de Academia Română, iar la 15 ianuarie 2006 au fost lansate volumele II-VI din această ediţie. Primul volum a apărut la Editura Enciclopedică, în el fiind selecţii ale operei poetului din perioada ieşeană (1866-1878): piese de teatru, traduceri, versuri, publicistică, cronică dramatică, dicţionar de rime. Printre poemele incluse se numără "Mortua est", "Călin Nebunul", "Scrisoarea II", "Călin (file de poveste)" şi "Atât de fragedă".

La 15 ianuarie 2008, în sala de expoziţii a Bibliotecii Academiei Române, au fost lansate 12 volume din seria manuscriselor facsimilate ale lui Mihai Eminescu, care se adăugau altor şapte deja apărute. Cărţile au apărut într-un tiraj de 750 de exemplare, sub egida Editurii Enciclopedice, Bibliotecii Academiei Române şi a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă.

În cele aproape 2.600 de pagini, volumele reunesc creaţii ale poetului din perioada 1874-1883 (vol. VIII), cele din tinereţe, respectiv însemnări geografice şi istorice (vol. IX), articolele politice din perioada 1876-1880 (vol. X), versiunile pregătitoare la dicţionarul de rime şi diverse scrieri din perioada 1880-1883 (vol. XI), diverse texte eminesciene din perioada 1877-1883 (vol. XII), dicţionarul de rime al lui Mihai Eminescu (vol. XIII), teatru şi, respectiv, dicţionarul de rime, varianta finală (vol. XIV).

Foto: (c) LUISIANA BIGEA / AGERPRES FOTO

Manuscrisele lui Eminescu au fost donate Academiei Române, în 1902, de Titu Maiorescu. Acestea au fost legate în 45 de caiete, conţinând aproximativ 14.000 de file, fără o cronologie strictă şi fără o ordine tematică. "Caietele" au fost citite, descifrate, valorificate şi reproduse în ediţii succesive timp de un secol de câteva generaţii de eminescologi, de la Perpessicius, George Călinescu, la Dimitrie Vatamaniuc, ori Petru Creţia. Ele reprezintă, aşa cum estima istoricul Nicolae Iorga, "un monument naţional", construit conform principiului că "orice rând din Eminescu merită să fie tipărit".

Cel care a început amplul demers al studierii manuscriselor lui Eminescu a fost istoricul şi criticul literar D.P. Perpessicius, care şi-a legat numele de ediţia completă a operelor eminesciene, iniţiată în 1939. Ideea a fost reluată în anii '60 de Constantin Noica. Proiectul a fost abandonat pe la mijlocul anilor '80 pentru a intra într-un nou stadiu în decembrie 2000 când, la Academia Română, a fost pusă în funcţiune o instalaţie modernă de scanare digitală, odată cu inaugurarea corpului central al noii clădiri a Bibliotecii. În valoare de aproximativ 2,5 miliarde de lei şi de un înalt nivel tehnologic, unic în ţară, aparatura a permis facsimilarea manuscriselor care ar fi riscat să se deterioreze complet în următorii ani din cauza gradului mare de perisabilitate a hârtiei. Iniţiativa a fost înscrisă în Programul Naţional "Anul 2000 - Anul Eminescu", care a făcut parte din manifestările dedicate aniversării a 150 de ani de la naşterea poetului.

Academicianul Eugen Simion declara, în 2014, la marcarea a 125 de ani de la moartea marelui poet: "Românii se simt bine cu Eminescu, se întorc la acesta. Ne întoarcem într-o etapă a vieţii noastre citind poezia lui Mihai Eminescu. (...) Cei care se supără pe poporul român, se supără pe Eminescu. Este şi aceasta o dovadă că este un poet care ne exprimă. Şi ne regăsim nu numai în poezia lui, ci şi în proza lui, o proză romantică. Ne regăsim în articole politice. Ce greşeală fac unii când contestă articolele politice ale lui Eminescu!". AGERPRES/(Documentare - Marina Bădulescu, editor: Doina Lecea, editor online: Adrian Dădârlat)