În urmă cu 75 de ani, la 16 decembrie 1944, debuta una dintre cele mai spectaculoase şi riscante ofensive ale celui de-al Doilea Război Mondial, ofensiva germană din Ardeni. În urma debarcării aliate din Normandia din iunie 1944 şi a eşecurilor succesive de pe frontul de est, dictatorul german Adolf Hitler a reunit puţinele unităţi combative rămase într-un ultim efort disperat de a înfrânge trupele anglo-americane din Vest.

La începutul lunii septembrie 1944, situaţia de ansamblu pe teatrele de acţiuni militare era favorabilă coaliţiei Naţiunilor Unite. În pofida pierderii iniţiativei strategice ca urmare a înfrângerilor suferite în vestul şi, mai ales în estul Europei, cel de-al treilea Reich dispunea încă de resurse materiale şi umane importante, fiind capabil să aplice contralovituri forţelor aliate. Pe frontul european occidental, Wehrmacht-ul dispunea încă de 74 mari unităţi (în Franţa, Belgia şi Olanda). Numărul diviziilor aliate în vestul continentului era în continuă creştere, evoluând de la 35 la 1 august la 54 la 1 octombrie 1944, potrivit lucrării "România în anii celui de-al Doilea Război Mondial" (vol. III, Editura Militară, Bucureşti, 1989)

În urma succesului debarcării din sudul Franţei (operaţia "Anvil") şi eliberarea Parisului, acţiunile trupelor aliate au continuat într-un ritm susţinut, între cele mai notabile succese fiind eliberarea oraşelor Bruxelles şi Anvers (3 şi, respectiv, 4 septembrie). Spre jumătatea lunii septembrie cea mai mare parte a Franţei şi a Belgiei fusese eliberată de sub ocupaţia hitleristă, trupele britanice şi americane, atingând în unele zone frontiera celui de-al treilea Reich. De asemenea, la 13 septembrie 1944, în apropiere de Dijon a avut loc joncţiunea forţelor aliate care debarcaseră în Normandia respectiv Provence.

O consfătuire importantă a comandanţilor aliaţi, pentru desfăşurarea ulterioară a operaţiilor pe teatrul de acţiuni militare din vest, a avut loc la Bruxelles, la 1 octombrie. În cadrul ei, comandantul suprem al corpului expediţionar, generalul D.D. Eisenhower, a fixat misiunile de perspectivă: Armata 1 canadiană - eliberarea regiunii portului Anvers; Armata 2 britanică - ofensivă pe direcţia sud-est între Rin şi Meuse în sprijinul Armatei 1 americane, care trebuia să înainteze pe direcţia Köln; Armata 9 americană (introdusă în operaţii la 22 octombrie) trebuia să pătrundă pe direcţia bazinului Ruhr. Grupul 6 armată avea ca misiune încercuirea şi nimicirea grupării de forţe germane din Lorena. Trupele aliate au reuşit să mai elibereze Aachen (21 octombrie), insulele Beveland şi Walcheren (octombrie-noiembrie), Metz (20 noiembrie), Belfort şi Mulhouse (20 noiembrie), Strasbourg (23 noiembrie).

La sfârşitul anului 1944, situaţia strategică venea în sprijinul coaliţiei Naţiunilor Unite. Forţele aliate se aflau pe principalele teatre de acţiuni militare din Europa, la frontierele Germaniei, iar în Extremul Orient se apropiau ameninţător de Japonia, astfel că orice nouă retragere a Wehrmacht-ului, respectiv a armatei nipone, însemna mutarea operaţiilor militare pe teritoriul statelor agresoare.

Neţinând cont de potenţialul de război anglo-american şi nici de posibilităţile reale ale Wehrmacht-ului, dictatorul german preconiza o reeditare a ''blitzkrieg-ului''. În consecinţă el a ordonat, în a doua decadă a lunii septembrie 1944, elaborarea mai multor variante. A fost stabilită o contraofensivă în fâşia Armatei 1 americane pe direcţia Saint Vith, Namur, Bruxelles, Anvers. Scopul loviturii era nimicirea forţelor americane din zonă, cucerirea principalului port prin care aliaţii se aprovizionau - Anvers, încercuirea şi zdrobirea armatelor 1 canadiană, 2 britanică şi 9 americană, aflate la nord de linia de străpungere.

Momentul ales pentru executarea contraofensivei era favorabil părţii germane. Pe întregul front de vest, armatele aliate, ale căror linii de comunicaţii erau excesiv de lungi faţă de bazele de aprovizionare, resimţeau o acută lipsă de efective, tehnică de luptă, carburanţi, majoritatea marilor unităţi desfăşurând continuu acţiuni militare din iunie 1944. În plus, comandamentul aliat nu dispunea de rezerve strategice, iar obiectivele ofensivei din septembrie-noiembrie nu fuseseră realizate. În Italia, grupul de armate "C" german reuşise să oprească ofensiva anglo-americană pe un aliniament puternic fortificat între sud La Spezia (pe litoralul Mării Tireniene) şi sud Ravenna (pe litoralul Mării Adriatice). Pe frontul de răsărit, forţele sovietice aflate în pauză strategică - cu excepţia sectorului sudic - se concentrau în vederea executării ofensivelor finale în Prusia Orientală şi spre Berlin.

Planurile Înaltului comandament aliat prevedeau continuarea acţiunilor ofensive pentru străpungerea liniei "Siegfried", nimicirea forţelor Wehrmacht-ului de la vest de Rin şi cucerirea unor capete de pod la est de fluviu. Potrivit acestei planificări, forţele principale erau dispuse la nord şi la sud de munţii Ardeni, astfel că pe direcţia viitoarei ofensive germane nu se aflau decât şapte divizii de infanterie şi una blindată din compunerea corpurilor 5 şi 8 armată americane. Fiecare mare unitate avea un front cu o deschidere de aproximativ 35 km.

La 16 decembrie 1944, trupele blindate, de infanterie şi aeropurtate germane au declanşat ofensiva pe un front de 100 km, între localităţile Echternach şi Monschau. În ciuda surprinderii realizate şi a faptului că aviaţia aliată nu a putut interveni câteva zile din cauza condiţiilor atmosferice, ritmul înaintării a fost lent, etapele intermediare planificate nefiind atinse pe direcţiile principale. O puternică rezistenţă au opus forţele americane în localitatea St.Vith (cedată, până la urmă, în faţa presiunii diviziilor blindate germane), dar mai ales la Bastogne, unde paraşutiştii, deşi încercuiţi, au luptat, fără armament greu, împotriva tancurilor.

După aproximativ trei săptămâni de puternice lupte, trupele americane au reuşit să respingă ofensiva germană. La 26 decembrie 1944, oraşul Bastogne a fost depresurat, Armata 3 americană a continuat înaintarea spre nord şi est. În a doua jumătate a lunii ianuarie, ofensiva aliată a continuat fără întrerupere, astfel că la 30 ianuarie nu numai că frontul era stabilizat pe vechiul aliniament, dar Corpul 5 armată american reuşise să realizeze breşe la est de linia fortificată ''Siegfried''.

De ambele părţi s-au înregistrat mari pierderi umane şi materiale. Aliaţii au avut aproape 77.000 morţi, răniţi şi dispăruţi, iar Wehrmacht-ul aproximativ 120.000 de oameni. Materialul de război a fost distrus, de asemenea, în cantităţi apreciabile: 733 tancuri americane şi 600 tancuri şi autotunuri germane.

Ofensiva din Ardeni a epuizat ultimele resurse ale Germaniei naziste şi au slăbit dispozitivul militar din Est. Comandamentul Superior al Forţelor Expediţionare Aliate a decis executarea a două lovituri principale de către Grupul 21 armate şi Grupul 12 armate pentru zdrobirea forţelor hitleriste de la vest de Rin şi, a doua fază, forţarea fluviului la nord şi, respectiv, la sud de bazinul Ruhr-ului. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Cristian Anghelache, editor online: Anda Badea)

Explicaţie foto deschidere: Ceremonia de depunere de coroane la Monumentul comemorativ dedicat eroiloramericani din cel de-al Doilea Război Mondial, organizată de ambasada SUA, în parcul Kiseleff din Capitală.