Prima fază a răscoalei ţărăneşti a avut un caracter ofensiv, fiind delimitată prin incidentul de la Curechi (1 noiembrie 1784) şi ''armistiţiile'' încheiate la mijlocul lunii noiembrie 1784. A fost momentul amplificării într-o manieră rapidă şi maximă a mişcării în regiunea Munţilor Apuseni, ea cuprinzând comitatele Hunedoara unit cu Zarandul, Alba, precum şi marginile dinspre munţi ale Aradului, Caraşului, Sibiului, Turzii, Clujului şi Bihorului, potrivit lucrării ''Istoria Românilor. Românii între Europa clasică şi Europa Luminilor (1711-1821)'' (Editura Enciclopedică, 2002).

În urma incidentului de la Curechiu, factorul declanşator al răscoalei ţărăneşti, ţăranii zărăndeni, iobagi domeniali, conduşi de Crişan, originar din Vaca, de lângă Brad, multă vreme soldat într-un regiment de linie din Transilvania a atacat începând cu 2 noiembrie curţile nobiliare din Brad. Din sat în stat, având ca nucleu permanent o grupare ţărănească originară din Zarand, de pe Criş, răscoala a traversat la sud de râul Mureş şi a cuprins Haţegul, urcând simultan pe râu în sus spre Alba Iulia. Din Zarand, în hotarul satului Blăjeni, la izvoarele Crişului Alb, în 4 noiembrie 1784, răscoala s-a extins deopotrivă înspre nord, cuprinzând Câmpenii, Abrudul, acesta fiind cucerit după un atac ţărănesc. Aici, în triunghiul Câmpeni-Albac-Abrud s-a stabilit nucleul central al răscoalei, conducerea ei principală, de unde Horea va dirija cetele ţărăneşti aflate în acţiune pe o arie mai largă.

Astfel, în Zarand, răsculaţii, sub conducerea lui Crişan, au extins spre vest aria răscoalei, care a cuprins şi marginile răsăritene ale comitatului Arad şi pe cele ale Bihorului. În Hunedoara-Haţeg cetele răsculaţilor acţionau pe Mureş în sus, spre Alba Iulia, în jos înspre Arad, iar la sud, până la Zăicani, conducerea acesteia având-o Petru Muntean, originar din Ţara Românească. Pe Arieş, în jos, în înaintarea ei, gruparea răsculaţilor a trecut în comitatele Turzii şi Clujului, atingând zonele Sălciua-Iara-Trascău. O puternică grupare se îndrepta spre Galda de Jos-Alba Iulia, sub conducerea lui Cloşca şi a lui Ion Horea, fiul lui Horea, un tânăr de vreo 18 ani, care intenţiona eliberarea celor închişi în temniţa comitatului după tumultul de la Câmpeni din mai 1782.

Răscoala a încorporat, aşadar, atât teritoriu comitatens, cu domeniile nobiliare, precum şi regiunea minieră a Munţilor Apuseni, urmărind deopotrivă soluţionarea problemei servituţii nobiliare şi a celei fiscale. În părţile Trascăului, răscoala a cuprins şi sate cu iobagi unguri. În cercuri concentrice, de intensitate redusă, răscoala a provocat frământări în satele din comitatele învecinate, în cele două Solnocuri, Crasna, Maramureş şi Sătmar spre nord, în Târnava şi scaunele secuieşti înspre est, precum şi înspre Ţara Făgăraşului şi a Bârsei. Ţărănimea din întreaga Transilvanie aştepta venirea cetelor de răsculaţi ale lui Horea pentru a se ridica şi ei, în foarte multe sate dinspre câmpie afirmându-se direct acest lucru.

În condiţiile confruntărilor dintre ţăranii ajunşi la Deva şi nobilii refugiaţi în oraş din 6 şi 7 noiembrie 1784, s-a formulat aşa-numitul ultimat ţărănesc, notificat la Şoimuş, la 11 noiembrie 1784. Prin conţinutul său, acesta este actul cel mai radical din răscoală, însuşi programul ei: ''Solia sus-scrisului conducător al lor, numitul Horea, şi a poporului său de rând este aceasta: 1. Ca nobilul comitat şi toţi posesorii săi să pună jurământ pe cruce, cu toate odraslele lor; 2. Ca nobilime mai mult să nu fie, ci fiecare unde poate primi o slujbă împărătească, din aceea să trăiască; 3. Ca nobilii posesori să părăsească pentru totdeauna moşiile nobiliare; 4. Ca şi ei să fie plătitori de dare tot aşa ca poporul contribuabil de rând; 5. Ca pământurile nobiliare să se împartă între poporul de rând potrivit poruncii împăratului, ce va urma". (''Istoria Românilor. Românii între Europa clasică şi Europa Luminilor (1711-1821)'', Editura Enciclopedică, 2002).

Acest act sintetiza cererile răsculaţilor, ale ţăranilor iobagi din Transilvania, unele de interes zonal sau local înfăţişate de căpitanii locali în cursul tratativelor care au dus la stabilirea ''armistiţiilor'' între răsculaţi şi comandanţii militari austrieci, respectiv cu un trimis al Guberniului Transilvaniei în zona cea mai fierbinte şi periculoasă din punctul de vedere al autorităţilor, cea din Zarand. "Armistiţiile" au fost încheiate între 12 şi 18 noiembrie 1784 la Tibru, Inuri, Sălciua şi Brad-Valea Bradului, şi au oprit în fond înaintarea răsculaţilor şi extinderea răscoalei pe direcţiile principale de propagare.

Armata imperială nu primise încă ordinul de intrare în luptă, iar nobilimea din comitate era speriată, încercând să scape de furia ţărănimii prin refugierea în oraşe şi cetăţi. S-au luat măsuri în vederea propriei apărări în cele mai multe comitate, organizând supravegherea marginilor acestora dinspre Munţii Apuseni. Odată cu sosirea ordinului imperial, armata s-a pus şi ea în mişcare, prin cele patru "armistiţii" partea adversă obţinând răgazul necesar organizării represiunii.

După întâlnirea de la Câmpeni cu vicecolonelul Schultz din 21 noiembrie 1784, Horea a înţeles tactica autorităţilor şi armatei, şi a trimis porunci satelor din Alba şi Hunedoara pentru a se ridica din nou şi a forma o oaste ţărănească şi mai mare, cu care să înfrunte adversarul.

În aceste împrejurări, răscoala a intrat într-o nouă fază, aceea a confruntării deschise cu armata de represiune pentru apărarea Munţilor Apuseni. Folosindu-se de teren şi atacul-surpriză, cei răsculaţi au învins în ciocnirile care au avut loc la sfârşitul lunii noiembrie 1784, la Brad, Râmeţ şi Lupşa-Valea Lupşii.

Însă, la 7 decembrie 1784, la Mihăileni, în estul Zarandului, efectivul militar comandat de vicecolonelul Kray, asistat de episcopul ortodox, a reuşit să înfrângă ultima grupare ţărănească din părţile unde izbucnise răscoala şi să-i pună capăt, totodată, în urma unei încleştări finale. Constrâns de noile condiţii, Horea şi-a dizolvat, câteva zile mai târziu, gruparea din jurul său, plecând împreună cu Cloşca în pădurile Scoruşetului din Munţii Gilăului, de la nord de Albac, cu gândul de a reaprinde răscoala în primăvara următoare.

În urma unei vaste acţiuni de urmărire, înconjurare şi prindere, Horea şi Cloşca au fost capturaţi în munţi, la 27 decembrie 1784, şi transportaţi la Alba Iulia, unde au fost încarceraţi în temniţele fortăreţei imperiale. La sfârşitul lunii ianuarie 1785 era prins şi Crişan. Interogatoriul celor trei căpitani principali ai răscoalei s-a derulat în cetatea imperială de către o comisie de anchetă numită de împărat, a cărei preşedinţie o asigura contele Anton von Jankovich.

La începutul anului 1785, anchetarea şi judecarea căpitanilor principali ai răscoalei, a numeroşilor ţărani închişi în temniţele comitatelor şi ale cetăţilor imperiale a constituit o acţiune prioritară a curţii din Viena, Iosif al II-lea dând instrucţiuni precise. Trebuiau stabilite cauzele izbucnirii răscoalei şi factorii care au propulsat-o, pe baza acestora urmând să fie propuse o serie de măsuri pentru evitarea declanşării altor asemenea evenimente în viitor. Încă înainte de judecarea conducătorilor principali, împăratul a stabilit ca aceştia să fie executaţi într-un mod spectaculos în faţa unei mulţimi, pentru a constitui un "răsunător exemplu", care să înfricoşeze.

La anchetă, Horea şi Cloşca au răspuns evaziv şi au negat cele mai evidente lucruri şi fapte din cadrul mişcării de la 1784. Prins mai târziu şi ţinut izolat de ceilalţi căpitani, Crişan a făcut mărturii asupra cauzelor răscoalei şi a faptelor întâmplate, spunând că pe ţărani i-au răsculat: "greutatea serviciului la domni, fiindcă iobagii au trebuit să lucreze în timpul muncii celei mai urgente, de la o duminică la cealaltă, fără să primească cea mai mică bucăţică de pâine; în celelalte anotimpuri au trebuit să lucreze câte patru zile pe săptămână; afară de aceasta, li s-a luat şi zeciuiala, pe deasupra acestora contribuţiile erau prea mari; aceia care n-aveau pământ trebuiau să plătească anual 4 până la 5 florini; acei cu pământ 15 până la 20 florini şi, dintre ei, afară de zeciuiala mieilor, tot astfel dintre porcii graşi trebuiau să dea al zecelea", notează volumul amintit mai sus.

La 13 februarie 1785, Crişan s-a spânzurat în închisoare cu nojiţele de la opinci, potrivit lucrării ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

Timp de două săptămâni, Horea şi Cloşca au fost plimbaţi, în lanţuri, prin satele de pe Mureş, spre a fi arătaţi mulţimilor. La 28 februarie 1875, comisarul imperial a proclamat sentinţa capitală asupra celor doi conducători ai răsculaţilor, Cloşca şi Horea fiind executaţi prin frângerea cu roata, conform lucrării ''Istoria Românilor. Românii între Europa clasică şi Europa Luminilor (1711-1821)'' (Editura Enciclopedică, 2002).

Regimentele imperiale au mai rămas în Transilvania până în vara lui 1785, pentru a supraveghea situaţia şi a preveni alte încercări de continuare a răscoalei, a tulburărilor despre care au continuat să vorbească ţărănimea, nobilimea şi autorităţile domeniale, nobiliare, civile şi militare.

Răscoala din 1784 a fost una a ţăranilor iobagi români din Transilvania şi caracterul naţional a fost asigurat, în primul rând, prin participarea românească masivă. Atunci când răscoala a cuprins în aria ei de desfăşurare şi sate locuite de ţărani unguri, de aceeaşi condiţie socială, iobagă, cum a fost cazul sătenilor din părţile Trascăului, ea a căpătat un sens profund social. Socială şi implicit naţională, răscoala lui Horea s-a impus în evoluţia societăţii româneşti din Transilvania, din Principatul transilvănean în genere, ca un important reper, constituind soluţia revoluţionară la problematica istorică a timpului. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)