Napoleon Bonaparte s-a născut la 15 august 1769, la Ajaccio, în Insula Corsica. A urmat Şcoala militară din Brienne, apoi, din 1784, Şcoala militară din Paris, după absolvirea căreia, în 1785, a fost avansat locotenent secund de artilerie, se arată în volumul ''Waterloo 1815'', autor Gheorghe Al. Petrescu (Editura Militară, Bucureşti, 1991).

În 1791 a fost avansat locotenent, iar în 1793 - căpitan. După constituirea Coaliţiei I antifranceze, alcătuită din Austria, Prusia, Anglia, Spania şi Olanda, Bonaparte s-a remarcat în cursul recuceririi Toulon-ului (17 decembrie 1793), care fusese ocupat de englezi, fiind avansat, în urma acestei victorii, general de brigadă. Au urmat noi victorii ale tânărului general în campania din Italia, în anii 1796-1797, în bătăliile de la Lodi, Arcole, Rivoli. În 1796 Napoleon Bonaparte s-a căsătorit cu Joséphine, văduva generalului Beauharnais.

Cea de-a doua jumătate a anului 1798 şi mai ales anul următor s-au dovedit prea puţin faste pentru armatele Republicii Franceze, împotriva căreia se închega o nouă coaliţie. La 9 noiembrie 1799 (''18 Brumar'') a avut loc lovitura de stat organizată de Napoleon Bonaparte, prin care Directoratul a fost înlăturat şi înlocuit cu forma de conducere numită Consulat, având în frunte trei consuli - Napoleon Bonaparte, Emmanuel Joseph Sieyes şi Roger Ducos -, care deţineau puterea executivă. Potrivit Constituţiei anului VIII, din 13 decembrie 1799, a fost creat Consiliul de Stat, iar puterea legislativă era încredinţată Tribunatului, Corpului legislativ şi Senatului. La 10 mai 1802 Napoleon Bonaparte a fost ales consul pe viaţă.

''La 4 august 1802 Senatul vota o profundă modificare constituţională, care este numită în general Constituţia Anului X. Aceasta marchează, într-adevăr, o etapă intermediară între Constituţia Anului VIII şi cea a imperiului. Atunci apare pentru prima dată în actele oficiale, ca şi în practică, prenumele prestigios de Napoleon. Se accentuează caracterul personal al regimului'', se menţionează în lucrarea ''Istoria Franţei'', autor Jacques Madaule (Editura Politică, Bucureşti, 1973).

Într-o adresă din 26 martie 1804 a Senatului era luată în considerare o reformă constituţională, chestiunea esenţială fiind cea a eredităţii. ''Consultat în problema eredităţii ce trebuie pusă la baza guvernării Franţei, Consiliul de stat ezitase. Propunerea aşteptată a venit din partea Tribunatului. Un fost revoluţionar, Curée, a prezentat aici o moţiune, propunând ca ''Napoleon Bonaparte, actualmente prim consul, să fie declarat împărat al francezilor, iar funcţia imperială să fie declarată ereditară în cadrul familiei sale'', arată istoricul francez Jean Tulard în lucrarea sa ''Napoleon'' (publicată în traducere la Editura Compania, Bucureşti, 2000). Propunerea a fost aprobată de Senat, iar noua Constituţie a fost promulgată printr-un ''senatus-consultum'' la 18 mai 1804. Acest text ce cuprindea 142 de articole punea bazele unui regim nou, Imperiul, şi adapta fostele instituţii acestui regim. ''Guvernarea Republicii este încredinţată unui împărat care ia titlul de Împărat al francezilor'', se arăta în text. Acest titlu a fost preferat celui de rege, pentru a menaja susceptibilitatea revoluţionarilor, subliniază istoricul Jean Tulard.

După ce, la 18 mai 1804, Napoleon Bonaparte a fost proclamat împărat al francezilor, sub numele de Napoleon I, la 2 decembrie 1804 a avut loc încoronarea sa, în prezenţa Papei Pius al VII-lea, la Catedrala Nôtre Dame din Paris.

''Napoleon s-a ambiţionat, pentru renaşterea tradiţiei imperiale, să-l aducă pe Papă în capitală. Pius al VII-lea a acceptat, în speranţa că va obţine anumite concesii privind articolele organice'', arată Jean Tulard în lucrarea sa. La 2 decembrie 1804, la Nôtre Dame, s-a desfăşurat, în prezenţa corpului diplomatic, a curţii, a adunărilor şi a reprezentanţilor oraşelor, o ceremonie fastuoasă, care a fost imortalizată ulterior de pictorul Jaques-Louis David.

În ampla sa lucrare ''Napoleon Bonaparte'' (publicată în traducere la Editura Politică, Bucureşti, 1970), scriitorul francez André Castelot descrie astfel momentul încoronării lui Napoleon I: ''Clipa solemnă a sosit. Toate privirile se îndreptară spre perna de catifea purpurie. Napoleon întinse mâna, apucă coroana de aur, care scânteia, întoarse cu dezinvoltură spatele Papei, privi mulţimea care îşi ţinea respiraţia şi îşi puse liniştit coroana pe cap... Cel mai uluitor destin al istoriei îşi urmează drumul: fostul cadet Napoleone Buonaparte, generalul Bonaparte, consulul pe viaţă al republicii, a devenit împăratul Napoleon I''. Apoi împăratul Napoleon I a încoronat-o şi pe soţia sa, Joséphine.

După ce papa Pius al VII-lea s-a retras, a venit momentul jurământului. ''Era o compensare a ceremoniei, indispensabilă pentru liniştirea scrupulelor foştilor revoluţionari, era momentul în care se pecetluia în mod solemn alianţa dintre Napoleon şi notabilităţi'' (Jean Tulard, ''Napoleon'', Editura Compania). Astfel, Napoleon I a rostit următoarele cuvinte: ''Jur să menţin integritatea teritoriului Republicii, să respect legile Concordatului şi ale libertăţii cultelor şi să fac ca ele să fie respectate; jur să respect egalitatea în drepturi, libertatea politică şi civilă, irevocabilitatea vânzărilor bunurilor naţionale şi să fac ca ele să fie respectate; jur să nu măresc niciun impozit şi să nu stabilesc nicio taxă decât în virtutea legii, să menţin instituţia Legiunii de Onoare, să guvernez exclusiv în vederea interesului, fericirii şi gloriei poporului francez''.

Napoleon I a fost nevoit să abdice la 6 aprilie 1814, la Fontainebleau, fiind exilat apoi pe Insula Elba din Marea Mediterană, pe tronul Franţei urcând atunci Ludovic al XVIII-lea (1814-1824). Însă Napoleon I va reuşi să părăsească Insula Elba şi să revină în Franţa. Astfel, la 1 martie 1815, el a debarcat în Golful Juan, moment ce marchează începutul celor "100 de zile" (1 martie-22 iunie 1815), iar la 20 martie a intrat în Paris.

După formarea, la 25 martie 1815, a celei de-a VII-a Coaliţii antifranceze (Rusia, Anglia, Austria, Prusia), la 18 iunie 1815 a avut loc celebra bătălie de la Waterloo în care armata franceză comandată de Napoleon I a fost înfrântă de armata anglo-prusiană comandată de Wellington şi Blücher. La 22 iunie 1815 Napoleon I a fost silit să abdice pentru a doua oară. A fost exilat pe Insula Sfânta Elena, din Oceanul Atlantic, unde a murit la 5 mai 1821. În 1840, rămăşiţele pământeşti ale lui Napoleon Bonaparte au fost aduse cu o fregată în Franţa şi depuse, la 15 iulie 1840, într-un cadru solemn, la Domul Invalizilor din Paris.

''Cârmuirea lui Napoleon a însemnat în Franţa consolidarea noilor raporturi economice şi sociale generate de marile mutaţii revoluţionare. Celebrul cod de legi care îi poartă numele a fost transcrierea pe plan juridic a noilor realităţi. Pe măsură ce armatele sale au pătruns în Europa, ele au difuzat ideile Revoluţiei franceze, dar în forma lor ''etatizată'' de Napoleon (...)'' (''Waterloo 1815'', autor Gheorghe Al. Petrescu). AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu, editor: Cerasela Bădiţă, editor online: Daniela Juncu)