Tradiţia colindelor şi a cetelor de colindători care merg din casă în casă, transmiţând prin texte cântate sau strigate, prin măşti, recuzită, dansuri, urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în noul an, este foarte veche.

Unele cete de colindători, în special cele de feciori, sunt active atât la sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou, cât şi la sărbătorile şi obiceiuri de peste an. Cetele de feciori sunt bine organizate, sunt ierarhizate - au un vătaf, ajutor de vătaf, casier etc. - şi pot fi însoţite de o mască, pot purta un steag, o recuzită rituală, se arată în volumul "Sărbători şi obiceiuri româneşti" de Ion Ghinoiu (Editura Elion, 2002). Colindatul se încheie cu primirea darului, uneori cu un joc la care participă şi membrii familiei gazdă.

Colindele din Ajunul Crăciunului sunt binecunoscute. Cete de colindători merg la casele oamenilor cântând "Bună dimineaţa la Moş Ajun!". Dacă gazda le deschide, copiii primesc nuci, covrigi, colaci, mere sau bani. În zonele rurale, cetele de colindători merg pe uliţe cântând "Noi umblăm să colindăm". În unele zone ale ţării se păstrează tradiţia ca tinerii care colindă să fie îmbrăcaţi în costume populare.

Colindele sunt religioase şi laice. Cele religioase sunt colindele Domnului Iisus (În drum spre Viflaim, Naşterea Domnului, Vestirea Păstorilor, Închinarea Păstorilor, Pornirea Magilor după stea, Închinarea Magilor) şi colindele Sfinţilor (Colindul Crăciunului, Sf. Vasile, Sf. Nicolae, Sf. Ion), se arată în volumul "Cartea de Crăciun" de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).
 

Foto: (c) Mălina NEGREA / AGERPRES FOTO

Colindele laice sunt adaptate de colindători la situaţia celor în faţa cărora cântă, adresându-se unor membri ai familiei sau ai comunităţii: colind de copil mic, de flăcău, colindul omului bogat şi milostiv, colind de preot, de cioban, de vânător, de pescar, colind de viteaz, de familie etc.

Unul dintre obiceiurile cele mai cunoscute ale copiilor colindători este umblatul cu Steaua. Acest obicei evocă momentul în care, la naşterea lui Iisus, pe cer s-a ivit steaua care i-a călăuzit pe magi. Cele mai cunoscute cântece de stea sunt "Steaua sus răsare", "Trei păstori se întâlniră", "O, ce veste minunată", "În oraşul Viflaim". Spre deosebire de colinde, transmise de la o generaţie la alta prin viu grai, cântecele de stea au fost culese în cartea lui Anton Pann.

Un alt obicei cunoscut este Vicleimul, o formă de teatru popular care semnifică naşterea lui Iisus. Inspirat din literatura bisericească, Vicleimul păstrează detalii din colindatul cu măşti. Altă formă de teatru popular sunt Irozii, în care personajele centrale sunt împăratul Irod, pruncul Iisus, magii.
 

Foto: (c) Cristian LUPAŞCU / AGERPRES FOTO

Umblatul cu capra este un obicei ce ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Numele acestui obicei variază de la o regiune la alta - cerb în Hunedoara, capra sau ţurcă în Moldova şi Ardeal, boriţă în Transilvania. În Muntenia şi Oltenia, capra e denumită brezaia. Capra este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu lăutari, care acompaniază dansul caprei, care sare, se roteşte şi se apleacă, în acelaşi timp clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a coregrafiei.

Primul colind care se cântă în Ajunul Crăciunului este colindul la fereastră, prin care se invocă trezirea rituală a gazdelor, pentru a-i întâmpina pe colindătorii ce le aduc vestea naşterii lui Hristos şi pentru a se pregăti să celebreze marea sărbătoare a Naşterii Domnului: "Sculaţi, sculaţi, boieri mari/ Florile dalbe/ Sculaţi, voi, români plugari/ Că vă vin colindători/ Noaptea pe la cântători/ Şi v-aduc un Dumnezeu/ Să vă mântuie de rău/ Un Dumnezeu nou născut''. Refrenul "Florile dalbe", des întâlnit în poezia colindelor, are astăzi numai o valoare simbolică. Se presupune, însă, că la origine el era o formulă magică, rostită concomitent cu atingerea persoanei colindate cu o ramură înflorită de măr. Citarea ramurii de măr în colinde, la fel ca şi folosirea ei rituală, avea rostul de a transmite omului calităţi atribuite plantei - energie şi vigoare - şi este întrucâtva înrudit cu obiceiul sorcovitului de Anul Nou.

După ce colindătorii termină de cântat la fereastră, gazda îi invită în casă. Primul colind pe care îl rostesc aici este colindul de masă, cântat în faţa mesei de Crăciun încărcată cu colaci, nuci, mere şi alte produse tradiţionale. Sensul acestui colind este de a trece belşugul, sugerat prin bogăţia şi varietatea produselor alimentare aşezate pe masă, dintr-un an în altul. Urmează colindul adresat gazdei. Ceata colindă apoi, pe rând, pe toţi membrii familiei. Primul dar oferit colindătorilor este colacul, semn al belşugului.

În Transilvania, în dimineaţa de Ajun, copiii se adună într-un capăt de sat şi pornesc în alai. Alt grup porneşte din celălalt capăt al satului. Când începe colindul, mai întâi sunt primiţi în casă băieţii, apoi fetele, căci se consideră că este bine să intre în casă întâi parte bărbătească. Gospodarii îi cheamă în curte şi le oferă un coş cu mere. Femeile oferă un fel de colăcei numiţi colindeţi.

Feciorii colindă după ce termină de colindat copiii. Ei se organizează în ceată, cu două, trei săptămâni înainte. Îşi aleg gazda, unde se adună înainte de sărbători să mai înveţe colinde. În frunte merge vătaful mare, el fiind cel care ţine evidenţa câştigurilor şi conduce întreaga ceată. Vătaful mic îl înlocuieşte pe vătaful mare la diferite servicii, ca tocmirea muzicii.

Primul colind se cântă acasă la preot, să dezlege postul. Apoi urmează celelalte gospodării din sat. Când ajung în faţa unei case, colindătorii cântă la fereastră, după care gazda îi pofteşte în casă. Şeful colindătorilor întreabă dacă sunt primiţi Feciorii de Crăciun. După ce cântă trei-patru colinde la uşă, încep să cânte: "Primeşte-ne gazdă-n casă/ Şi pune colac pe masă/ Lângă colac şi cârnaţi/ Şi-o litră de vinars". Dacă până la terminarea colindului gazda nu deschide uşa, înseamnă că nu îi primeşte. Atunci colindătorii strigă: "Bureţi pe pereţi", precizează volumul "Cartea de Crăciun".
 

Foto: (c) Foto: (c) Cornel CEPARIU / AGERPRES FOTO

A doua zi de Crăciun, începe jocul la casa gazdei. Chemătorii sunt împodobiţi cu năframe şi panglici tricolore şi merg la casele fetelor şi feciorilor să-i cheme la horă. A treia zi, feciorii vin cu muzica la biserică, unde se adună toţi tinerii la joc. În a patra zi se "îngroapă" Crăciunul şi sunt chemate iarăşi fetele la joc.

"Îngropatul Crăciunului" are la bază faptul că generaţia de sfinţi-moşi care apare la sfârşitul anului (Nicolae, Spiridon, Ajun, Crăciun) indică îmbătrânirea timpului şi apropierea sfârşitului de an. Cuvântul "moş", care însoţeşte de obicei numele Crăciun, face parte din fondul lingvistic autohton şi are semnificaţii diferite: om bătrân, soţ al moaşei care ajută femeia la naştere, bunic. Obiceiul numit "îngroparea Crăciunului 44" a fost păstrat în unele sate someşene. Cei 44 de flăcăi au un ritual de dansuri, apoi cântă un fel de prohod Crăciunului care a murit: "Măi, Crăciune, mai, bătrâne/ Astăzi te-ngropăm pe tine./ Haideţi toţi, cu mic cu mare/ Să ducem Crăciunu-n vale, / Şi să-l băgăm în produc / Pe el să punem butuc. / O, Crăciune, o, bătrâne,/ Du-te de la noi cu bine/ Meri pe apa Sâmbetei / Şi-napoi nu mai veni /C-a veni altu Crăciun, / Şi-a fi ca tine mai bun", precizează cartea "Sărbători şi obiceiuri româneşti" de Ion Ghinoiu (Editura Elion, 2002).

În cultura românească, Moş Crăciun este un personaj cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor. Se spune că acesta era un om rău, în schimb soţia lui, Crăciuneasa, femeie miloasă şi bună la suflet, i-a oferit adăpost Maicii Domnului, dar, fiindu-i frică de mânia lui Crăciun, a ascuns-o în grajdul pentru animale. Crăciun, aflând cele petrecute, s-a mâniat şi a tăiat mâinile soţiei sale. Atunci, Fecioara Maria a făcut o minune lipind braţele Crăciunesei la loc. Când Moş Crăciun află că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus, se căieşte şi cere iertare lui Dumnezeu devenind primul creştin, sfântul cel mai bătrân, soţul femeii care a moşit-o pe Maria. Această întâmplare a dus la transformarea lui Crăciun într-un om blajin şi plin de milă, conform volumului "Cartea de Crăciun" de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).

De Crăciun au loc o serie de practici atestate în toate zonele ţării, care au în centrul lor colindele şi mesele rituale. Crăciunul mai este numit şi sărbătoarea familiei, fiind ocazia când toţi se reunesc - părinţi, copii, nepoţi, îşi fac daruri, se bucură de clipele petrecute împreună în jurul mesei, cu credinţa că prin cinstirea cum se cuvine a sărbătorilor vor avea un an mai bogat.

Tradiţia lui Moş Crăciun care împarte daruri copiilor cuminţi în noaptea de 24 spre 25 decembrie a apărut în secolul al IX-lea. El este îmbrăcat într-un costum roşu cu blăniţă albă pe margini, poartă cizme negre şi o căciulă roşie, are o barbă mare şi albă ca zăpada.
 

Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO

Marele secret al adresei lui Moş Crăciun a fost divulgat în 1927, la un post de radio finlandez, de către Markus Rautio ("Uncle Markus"), gazda emisiunii "Ora Copiilor". El a declarat că Moş Crăciun locuieşte în Munţii Korvatunturi (în traducere "Muntele Ureche"), care se află în ţinutul Savukoski, la graniţa Finlandei cu Rusia. Spiriduşii şi renii lui Moş Crăciun sunt personaje importante în legendele legate de Crăciun. Fiecare dintre cei şase spiriduşi are misiunea sa, precizează volumul amintit.

Cel mai cunoscut dintre renii care trag sania lui Moş Crăciun este Rudolph. El îi conduce pe ceilalţi reni: Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder, Prancer şi Vixen. În SUA există 34 de locuri care poartă numele renilor. Dintre acestea, 27 sunt în Alaska. AGERPRES/(Documentare - Marina Bădulescu, editor: Doina Lecea, editor online: Gabriela Badea)