În fiecare an, la 1 Decembrie, începând din 1990, este sărbătorită Ziua Naţională a României. La 1 decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia adopta rezoluţia Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

Parlamentul României a hotărât, prin Legea nr. 10 din 31 iulie 1990, proclamarea zilei de 1 Decembrie ca Zi Naţională a României. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, potrivit www.cdep.ro.

Primul 1 Decembrie ca Zi Naţională a României a fost marcat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1990. De atunci, în fiecare an, atât în Bucureşti, cât şi în majoritatea oraşelor din întreaga ţară au loc parade militare şi sunt organizate numeroase ceremonii ce cuprind depuneri de coroane, dar şi alte manifestări.

Foto: (c) Silviu Matei / AGERPRES FOTO

Ziua Naţională a României, între 1866, anul în care principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen depunea, la 10 mai, jurământul de credinţă, fiind proclamat Domnitor al României, sub numele de Carol I, şi momentul abdicării regelui Mihai I (1927-1930; 1940-1947), la 30 decembrie 1947, s-a sărbătorit la data de 10 Mai. Aceeaşi dată reunea unele dintre cele mai importante evenimente din istoria României: proclamarea Independenţei de Stat a României care avusese loc la 9/21 mai 1877, în cadrul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaţilor, Carol I promulgând la 10/22 mai Legea pentru desfiinţarea tributului către Înalta Poartă, precum şi proclamarea, în 1881, a Regatului României.

Ziua abdicării regelui a marcat începutul dictaturii comuniste în România, care a fost proclamată republică populară. Începând cu anul 1948 şi până la 23 august 1989, ziua de 23 august a fost sărbătorită drept Ziua Naţională a României. La 23 august 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România ieşea din alianţa cu Puterile Axei (Germania, Italia şi Japonia), declara încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaţilor (Franţa, Imperiul Rus, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii) şi declara război Germaniei naziste şi Ungariei horthyste.

Foto: (c) Alex Tudor / AGERPRES FOTO

Basarabia a fost prima provincie românească ce s-a unit cu România, fapt împlinit la 27 martie/9 aprilie 1918, când Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a adoptat, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul general al Bucovinei, format din reprezentanţii aleşi ai românilor şi ai naţionalităţilor din Bucovina, a hotărât, în unanimitate, "unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României", potrivit volumului "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, 2003).

Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român întrunit la Oradea, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, a adoptat, în unanimitate, o declaraţie privind hotărârea naţiunii române din Transilvania de a se aşeza "printre naţiunile libere" (în baza dreptului naţional ca fiecare naţiune să dispună liber de soarta sa), potrivit volumului menţionat anterior. În declaraţia redactată de Vasile Goldiş se sublinia, astfel, necesitatea convocării unei adunări naţionale, care să delege organele abilitate "să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române". Totodată, se cerea "afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională". Documentul a fost citit de Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în şedinţa din 5/18 octombrie 1918. Prin Declaraţia de la Oradea s-a subliniat atât dreptul naţiunii române la autodeterminare, cât şi ideea convocării adunării naţionale, reprezentând un act cu o semnificaţie istorică deosebită privind procesul de unificare naţională.

Foto: (c) Dorina Matis / AGERPRES FOTO

La 18/31 octombrie, prin Proclamaţia către naţiunea română, se aducea la cunoştinţa opiniei publice constituirea Consiliului Naţional Român Central la Budapesta (mutat, apoi, la Arad) ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum şi principiile sale de acţiune. Acesta era format din şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod şi Aurel Vlad) şi şase social-democraţi (Tiron Albani, Ioan Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu şi Baziliu Surdu), notează sursa de mai sus.

Manifestul, ce privea convocarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, a fost lansat de Marele Sfat Naţional din Transilvania, la 7/20 noiembrie: "În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor (...) naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă", potrivit lucrării "Istoria românilor" (vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, 2003).

Foto: (c) Adrian Cuba / AGERPRES FOTO

Consiliul Naţional Român Central, întrunit la 9/22 noiembrie 1918, a adoptat o Notă Ultimativă prin care cerea guvernului maghiar "puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească". Tratativele între delegaţia Consiliul Naţional Român Central, compusă din Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Gheorghe Crişan, cărora li s-a adăugat şi Iuliu Maniu, şi delegaţia Consiliului Naţional Maghiar, condusă de Oszkár Jászi, ministrul naţionalităţilor în guvernul condus de Mihaly Karoly, au avut loc la Arad, între 13 şi 15 noiembrie. Acestea s-au soldat cu un eşec, deoarece partea maghiară a propus ca Transilvania să rămână în continuare în cadrul Ungariei, sub forma unui guvernământ românesc autonom, reprezentat în guvernul maghiar.

În acest context, Consiliul Naţional Român Central, prin Vasile Goldiş, a declarat că "naţiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independenţă de stat şi nu admite ca acest drept să fie întinat prin rezolvări provizorii". Consiliul Naţional Român Central a stabilit legături cu forurile politice de la Iaşi, unde se refugiaseră guvernul român şi familia regală, şi a trecut la organizarea adunării care să confirme voinţa de unire a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

Foto: (c) Silviu Matei / AGERPRES FOTO

La Adunarea Naţională, convocată pentru data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, se aflau în Sala Unirii, fosta cazină militară (club sau cazinou al ofiţerilor), pe lângă cei 1.228 de delegaţi (deputaţi) aleşi în circumscripţiile electorale, cât şi reprezentanţi ai tuturor instituţiilor şi organizaţiilor politice, culturale, profesionale, de învăţământ, religioase, militare, de femei, de sindicat ş.a., şi "peste 100.000 de ţărani, muncitori şi orăşeni veniţi din toate părţile unde se vorbea româneşte, de la Iza maramureşeană până la Dunărea bănăţeană, din ţara Bârsei până la Crişuri", potrivit volumului "Scurtă istorie a românilor" (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, 1977).

Discursul solemn a fost rostit de Vasile Goldiş, care a făcut o retrospectivă istorică asupra trecutului neamului românesc şi a prezentat rezoluţia redactată de Consiliul Naţional Central Român. A subliniat, între altele, caracterul actului ce trebuia înfăptuit: "Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă. Libertatea acestei naţiuni înseamnă unirea ei cu Ţara Românească. Bucăţirea poporului românesc n-a fost urmarea vreunei legi economice în care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotrivă... teritoriile locuite de români au fost teritorii româneşti. După drept şi dreptate, românii din Ungaria şi Transilvania, împreună cu toate teritoriile locuite de dânşii, trebuiesc să fie uniţi cu regatul român".

Foto: (c) Sorin Lupsa / AGERPRES FOTO

Totodată, Iuliu Maniu, în discursul său, a rugat Adunarea Naţională să primească proiectul de rezoluţie, "pentru a întemeia pentru vecie România unită şi mare şi a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială". Josif Jumanca a exprimat, de asemenea, adeziunea social-democraţilor români la unire, "pentru că noi, muncitorii, ne simţim una cu întreg neamul". În cuvântarea sa, episcopul Ioan I. Papp al Aradului a subliniat asemănarea acestei zile cu ziua de 15 mai 1848, iar întreaga adunare, sub influenţa acestei amintiri, a intonat imnul naţional "Deşteaptă-te române!".

În urma acestor cuvântări, Rezoluţia de unire a fost adoptată în unanimitate. Totodată, la propunerea lui Alexandru Vaida-Voevod, Adunarea a aprobat componenţa Marelui Sfat Naţional, organism cu caracter legislativ, format din reprezentanţi ai diferitelor profesii şi categorii sociale. Votată într-o atmosferă de un entuziasm de nedescris în cuvinte, Rezoluţia a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare.

Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

În ziua în care Adunarea Naţională de la Alba Iulia adopta istorica hotărâre, regele Ferdinand şi regina Maria intrau în Bucureşti, după doi ani în care s-au aflat în refugiu la Iaşi. Astfel, Bucureştiul a redevenit capitala României întregite. Ziarul Mişcarea, în articolul "Plecarea Suveranilor" din 16 noiembrie 1918, consemna următoarele: "Pentru vechea capitală a Moldovei se încheie un capitol de istorie. Porţile Iaşului s-au deschis larg acum doi ani pentru a primi pe Suverani, care veneau cu drapelul şi oştirea ţării, pentru a duce mai departe lupta pentru înfăptuirea visului secular al românismului. Erau zile de restrişte şi durere. Aici, însă, pe pământul binecuvântat al Moldovei, în cetatea lui Ştefan cel Mare şi a lui Cuza-Vodă, Regele şi Regina au trăit zilele cele mai grele, dar şi cele mai mari din viaţa poporului român" ("Istoria românilor", vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, 2003).

Prin Decretul-lege nr. 3631 din 11/24 decembrie, publicat în "Monitorul Oficial" nr. 212 din 13/26 decembrie, se consfinţea pe plan intern unirea: "Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt şi rămân de-a pururi unite cu Regatul României", conform volumului amintit mai sus.

Foto: (c) Nicolae Badea / AGERPRES FOTO

Regele Ferdinand şi regina Maria au întreprins, în mai 1919, un lung turneu în Transilvania, fiind însoţiţi de Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent şi de alte oficialităţi. S-au oprit la Braşov, Făgăraş, Sibiu, Blaj, Alba Iulia, Brad, Ţebea, Câmpeni, Turda, Cluj, Bistriţa, Careii Mari, Baia Mare, Oradea, bucurându-se de o primire călduroasă, adesea entuziastă, se arată în volumul "Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I" (vol. II, Editura Enciclopedică, 2004).

La 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, a avut loc solemnitatea încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria. Însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au fost adăugate coroanei regale de oţel a regelui Carol I, care amintea de Plevna, fapt ce a simbolizat actul unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Doina Lecea, editor online: Daniela Juncu)