Prima referire la un brad decorat pentru Crăciun a apărut la Riga, în Letonia, în 1510. În 1521, prinţesa Helene de Mecklembourg a împodobit primul brad de Crăciun din Paris, după căsătoria cu ducele de Orleans. O altă menţiune scrisă referitoare la împodobirea unui pom de Crăciun, în Germania, datează din 1531, se arată în volumul "Cartea de Crăciun" de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).

În 1601, un vizitator al oraşului Strasbourg consemnează că o familie decora un copac cu "napolitane şi beţe de zahăr aurii răsucite şi flori de hârtie de toate culorile". În 1605 a fost înălţat primul brad de Crăciun într-o piaţă publică din Strasbourg, împodobit numai cu mere roşii, conform site-ului povestisasesti.com.

În Anglia, bradul de Crăciun a apărut prima dată în anul 1841, când prinţul Albert (de origine germană) a dăruit un brad soţiei sale, regina Victoria, şi l-a instalat în castelul Windsor. În vârful bradului era instalat un înger înlocuit ulterior cu o stea, pentru a aminti de steaua văzută de cei trei magi veniţi de la răsărit. Acest obicei s-a răspândit în clasa mijlocie şi în casele muncitorilor englezi, atât din metropolă, cât şi din colonii. În secolul al XVIII-lea, principala decoraţiune pentru bradul de Crăciun erau lumânările aprinse.

În Germania, împodobirea bradului a fost multă vreme considerată un obicei al protestanţilor, aşa că nu a pătruns uşor în casele catolicilor. Din acelaşi motiv a apărut relativ târziu şi în Italia. În biserici, bradul de Crăciun a început să fie împodobit de-abia în secolul XX, precizează site-ul amintit.

Bradul de Crăciun a ajuns în Statele Unite în anul 1749, odată cu coloniştii germani stabiliţi în Pennsylvania. În anul 1804, soldaţii din Fort Dearborn au tăiat brazi din pădure cu care şi-au decorat adăposturile în timpul sărbătorilor de iarnă, dedicate Naşterii Mântuitorului. Se consemnează că sărbătoarea Crăciunului cu împodobirea bradului a fost legalizată pentru prima dată în statul Alabama, în anul 1836. Tot din secolul al XIX-lea s-a păstrat tradiţia, iniţiată de un cofetar din statul Indiana (SUA), care propunea folosirea unor acadele în formă de baston alb, simbolizând puritatea.

Obiceiul împodobirii bradului a ajuns şi la Casa Albă în anul 1880, dar ulterior a fost interzis de preşedintele Theodore Roosevelt, motivând pericolul unui incendiu şi necesitatea protejării mediului. După o anumită perioadă, tradiţia decorării bradului a fost reluată în anul 1923 şi este păstrată până în prezent. Începând din 1930, brazi de mari dimensiuni au fost amplasaţi în pieţe sau locuri publice. Tot în America este expus anual cel mai impresionant brad de Crăciun, la celebrul Rockefeller Center din New York.

Foto: (c) IOAN WEISL / AGERPRES FOTO

În literatură, prima menţionare a bradului împodobit datează din 1774, în "Suferinţele tânărului Werther" a lui Goethe, în care Werther o găseşte pe Lotta decorând bradul în duminica dinaintea Crăciunului. În Statele Unite, cartea pentru copii "Kriss Kringle's Christmas Tree", publicată la Philadelphia în 1845, a contribuit la răspândirea popularităţii bradului de Crăciun.

În 1798, poetul britanic Samuel Taylor Coleridge a descris, după ce a petrecut Crăciunul în Germania, frumuseţea brazilor împodobiţi de sărbătoare. În 1844, Hans Christian Andersen a publicat trista poveste a bradului, în 1848 Feodor Dostoievski a scris "Un pom de Crăciun şi o nuntă", iar în 1850 Charles Dickens a scris într-o revistă despre minunata "jucărie germană", luminată de lumânări mici.

Foto: (c) SILVIU MATEI / AGERPRES FOTO

În ţara noastră, primul brad împodobit de Crăciun a fost la palatul lui Carol I, după venirea acestuia în Principatele Române, în anul 1866. În Palatul Domnesc de pe Calea Victoriei, în noaptea de Crăciun, invitaţii de seamă sosiţi la palat împodobeau bradul cântând celebrul cântec "O, Tannenbaum". De atunci bradul s-a răspândit în toate regiunile, până s-a ajuns ca sărbătoarea Crăciunului să nu poată fi închipuită fără brad, precizează site-ul povestisasesti.com.

În prezent, împodobirea bradului de Crăciun a devenit una dintre cele mai iubite tradiţii atât în mediul urban, cât şi în mediul rural.

Pe lângă brad, vâscul e prezent în orice casă în perioada Crăciunului şi a Anului Nou. În mitologiile europene, vâscul are un loc cu totul aparte, fiind considerat o plantă magică, simbol al curăţeniei spirituale, al libertăţii şi armoniei, semn de bun augur al dragostei, apărător şi protector al casei şi al familiei, potrivit volumului ''Cartea de Crăciun'' de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).

Vâscul era considerat o plantă sacră atât de norvegieni şi druizii celţi, cât şi de indienii nord-americani. Atârnat deasupra uşii, vâscul aduce noroc în casă, bunăstare şi fericire. Vâscul îşi menţine prospeţimea verde şi în timpul iernii, rezistând la ger şi întuneric. Vechii germani credeau că această plantă provine direct din cer. Pentru că nu-şi pierde frunzele niciodată, ca şi bradul, se crede că aduce spor şi sănătate în familie şi în casă. Este simbol în stabilitatea şi fericirea cuplurilor de îndrăgostiţi, existând credinţa că o crenguţă de vâsc aduce cu ea un înger ce păzeşte dragostea.

Foto: (c) VLAD STAVRICA / AGERPRES FOTO

Celţii au fost cei care au iniţiat un adevărat cult al acestei plante pe care o considerau de esenţă divină. În viziunea lor, cel mai preţios vâsc era cel crescut pe stejar - îl numeau ''lacrima stejarului'' şi însoţeau culegerea unui astfel de vâsc de ceremonii fastuoase. Druizii, preoţii celţi înveşmântaţi în alb, tăiau vâscul numai cu o seceră de aur, şi-l înveleau apoi cu grijă într-o mantie albă.

O altă legendă spune că Balder, fiul zeiţei norvegiene Frigga, ar fi fost ucis de o săgeată din vâsc. Lacrimile albe ale zeiţei l-au readus la viaţă, iar ea a binecuvântat planta. În alte legende medievale se spune că vâscul era atât de mult venerat, încât dacă doi duşmani se întâlneau din întâmplare sub un pom în care era vâsc, ei încetau imediat duşmănia şi se împăcau spre cinstirea vâscului, a cărui putere magică o recunoşteau astfel, precizează volumul "Cartea de Crăciun".

Vikingii divinizau vâscul, îl considerau un simbol al păcii, era ca un spirit ce-i proteja de cele rele. Grecii au spus că Eneas a păşit în lumea cealaltă pe o poartă deschisă cu o mlădiţă de vâsc. Romanii l-au aşezat sub formă de coroniţă pe capul zeiţei Diana, simbol al fertilităţii.

În ajunul Crăciunului, oamenii îşi împodobesc casele cu vâsc ca simbol al bucuriei şi pentru pacea sufletească. Sărutul sub vâsc este asociat pentru prima oară cu festivităţile organizate de greci cu ocazia Saturnaliilor, iar, mai târziu, cu tradiţiile legate de căsătorie. De Crăciun, fiecare fată care stătea sub coroniţa de vâsc nu putea refuza sărutul. Acesta putea însemna iubire, prietenie sau noroc.

Obiceiul sărutului sub vâsc este păstrat în multe ţări. Dacă un cuplu îndrăgostit se sărută sub vâsc înseamnă că va avea o relaţie lungă şi fericită. În Franţa şi în alte ţări europene, acest obicei se practică în noaptea de Anul Nou. AGERPRES/(Documentare - Marina Bădulescu, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Ada Vîlceanu)