În mai puţin de cinci ani după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, în perioada 1945-1949, Uniunea Sovietică s-a impus ca o nouă supraputere globală, determinând instaurarea unor regimuri comuniste în Europa Centrală şi de Est.

În 1949, comuniştii se aflau nu numai în fruntea Uniunii Sovietice şi Mongoliei (al cărei regim fusese consolidat printr-un acord chino-sovietic în 1945), dar şi la conducerea a opt state din Europa de Centrală şi de Est - Albania, Germania de Est, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia - şi, în Asia, în fruntea Chinei Populare şi a Republicii Populare Democrate Coreene, notează lucrarea ''Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre'' (Jean-Francois Soulet, Editura Polirom, 1998).

Regimul comunist instaurat în 1948, prin crearea Partidului Comunist polonez (Partidul Muncitoresc Unit din Polonia), care a impus epurări atât în interiorul său, cât şi în cadrul armatei, învăţământului, culturii, bisericii catolice, cât şi pe fondul aplicării unor măsuri de tip sovietic în economie, care au dus în timp la scăderea salariilor şi a nivelului de trai, creşterea preţurilor la alimente dar şi a normelor de producţie, la care s-au adăugat tensiuni în relaţia sovieto-polonă. Pe acest fond, a avut loc izbucnirea nemulţumirilor în rândul muncitorilor, care în 1956, la Poznan, nu au mai cerut numai "pâine", ci au scandat "Jos URSS", "Libertate religioasă!", "Libertate pentru cardinalul Wyszinski''. Manifestaţiile muncitorilor au continuat (Silezia 1970, Plock, Radom şi Ursus 1976), fiind susţinuţi în demersul lor de studenţi, intelectuali şi ţărani, şi au avut ca rezultat, către sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor 80, apariţia unei mişcări sociale de masă, numărând mai multe milioane de membri, opusă autorităţilor statului.

Grevele de la Gdansk, declanşate în februarie 1980, l-au propulsat ca lider, pe Lech Walesa, şi pentru prima dată, într-o ţară comunistă, era recunoscut un sindicat independent, "Solidaritatea", fapt considerat fără precedent în întregul bloc sovietic. Prin acordurile din 31 august, au fost stabilite noi raporturi între stat şi societatea civilă, bazate pe un compromis şi un nou mecanism de organizare socială. Şi pentru opoziţia poloneză, care a reuşit să reunească întreaga populaţie (muncitori, ţărani, intelectuali), a fost un triumf al sfertului de secol marcat de eforturi şi sacrificii, mărturie stând cele trei uriaşe cruci de oţel şi cele trei ancore înălţate la 16 decembrie 1980 în faţa şantierelor navale din Gdnask.

Experienţa acestui ''socialism contractual'', o inovaţie aparţinând opoziţiei poloneze, s-a încheiat brusc. Pe fondul înrăutăţirii situaţiei economice şi a creşterii nemulţumirii populaţiei, la 18 octombrie 1981, generalul Wojciech Jaruzelski a preluat conducerea partidului, iar la 13 decembrie a dat o lovitură de stat, instituind legea marţială şi scoţând în afara legii sindicatul liber "Solidaritatea". Au fost arestaţi numeroşi membri ai opoziţiei iar grevele au fost înăbuşite cu ajutorul armatei şi al unităţilor speciale de miliţie şi securitate. Mai mulţi reprezentanţi ai opoziţiei şi ai organizaţiilor sindicale clandestine au fost condamnaţi, în timp ce alţii au fost forţaţi să emigreze. Deşi oficial dizolvată, "Solidaritatea" a continuat să existe prin membrii săi reuniţi în jurul nucleului conducător şi organizaţi în societăţi, cluburi, cercuri dedicate promovării unor activităţi independente, precum şi în asociaţii ale Bisericii. Pe plan internaţional "Solidaritatea" s-a bucurat de un sprijin tot mai mare, semnificativă în acest sens fiind şi acordarea Premiului Nobel pentru Pace în 1983, liderului mişcării, Lech Walesa, potrivit volumului ''Din istoria Poloniei şi a relaţiilor româno-polone'' (Ion Constantin, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2005).
 

Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES FOTO

În anii '80, un rol deosebit în medierea raporturilor opoziţiei cu puterea comunistă l-a avut Biserica Catolică. În acest sens, Papa Ioan Paul al II-lea (arhiepiscop al Cracoviei, ales papă în 1978) a adoptat o sensibilă modificare a tacticii Vaticanului faţă de conducătorii Uniunii Sovietice şi a sateliţilor săi. A sporit eforturile de îmbunătăţire a relaţiilor între Vatican şi Est şi a făcut mai puţine concesii în practica diplomatică, impunând în acelaşi timp o nouă definiţie a dialogului cu Estul: ''Un schimb bazat pe adevăr, nu un schimb de concesii fundamentale''. El a manifestat o nouă fermitate în negocierile cu autorităţile comuniste (în special, în cele privind numirea episcopilor), fiind convins de forţa subversivă, în ţările totalitare, a unui mesaj creştin având ca bază adevărul, solidaritatea şi respectarea drepturilor omului, potrivit lucrării ''Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre'' (Jean-Francois Soulet, Editura Polirom, 1998).

Susţinuţi de liderul sovietic Mihail Gorbaciov, venit la putere în martie 1985, iniţiatorul măsurilor de "perestroika" (reconstrucţie) şi "glasnost" (transparenţă), Wojciech Jaruzelski şi echipa sa, pe fondul adâncirii crizei economice (către sfârşitul anilor '80 datoria externă atinsese 35 miliarde dolari) şi a urmărilor în plan social, cât şi pe fondul presiunilor din exterior, s-au arătat mai toleranţi faţă de sindicatul "Solidaritatea''. În 1986 a fost decretată amnistia politică şi a fost creat un consiliu consultativ pe lângă preşedintele Consiliului de Stat, deschis reprezentanţilor societăţii civile. De asemenea, s-a produs o anumită relaxare a cenzurii şi a legislaţiei privitoare la dreptul de asociere, alegerea primarilor de către populaţie şi diminuarea birocraţiei. În domeniul economic, măsurile au fost similare cu cele preconizate de Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică: sporirea autonomiei întreprinderilor faţă de administraţia centrală; introducerea treptată a mecanismelor pieţei libere; consolidarea sectorului privat industrial; revizuirea legislaţiei în sensul creării de întreprinderi mici şi mijlocii prin intermediul unor societăţi comune. Măsurile luate, care nu au creat, imediat, o economie de piaţă, au reprezentat bazele acesteia, notează volumul citat anterior.

La 30 noiembrie 1987, noile reforme au fost supuse unui referendum popular, conservatorii din partid dorind ca sprijinul din exterior (atât din partea lui Gorbaciov, cât şi a statelor occidentale) să fie dublat de unul intern. Rezultatele referendumului urmau să fie raportate la numărul de înscrişi. Deşi a fost un eşec, referendumul a evidenţiat, încă odată, necesitatea compromisului puterii cu opoziţia. Faptul a devenit şi mai evident în condiţiile valurilor de greve care au zguduit Polonia în 1988.

Evenimentele anilor 1988-1989, l-au determinat pe Wojciech Jaruzelski să deschidă negocierile cu sindicatele şi să adopte calea concesiilor. La 26 august 1988, autorităţile au propus o "masă rotundă" opozanţilor "care respectă ordinea legală şi constituţia". În acest sens, la 31 august, Lech Walesa s-a întâlnit cu generalul Czeslaw Kiszczak, ministru de Interne. La 10 septembrie "Solidaritatea" şi-a exprimat acordul în legătură cu desfăşurarea "mesei rotunde", iar la 16 octombrie, într-o suburbie a Varşoviei (Magdalenka) a avut loc prima întâlnire între reprezentanţii puterii (Kiszczak), "Solidarităţii" (Walesa), şi ai bisericii catolice.

Mesajul categoric ''Ignorarea "Solidarităţii" ar fi un dezastru'' al premierului britanic Margaret Thacher de la sfârşitul vizitei la Varşovia, în noiembrie 1988, după întâlnirea cu Lech Walesa, dar şi vizita acestuia la Paris, la Conferinţa Premiului Nobel, unde s-a întâlnit cu disidentul sovietic Andrei Saharov (9-12 decembrie), aveau să demonstreze noului guvern polonez condus de Mieczyslaw Rakowski, necesitatea schimbării atitudinii faţă de sindicatul liber. La 18 ianuarie 1989, s-a făcut primul pas pentru reintrarea "Solidarităţii" în legalitate: CC al PMUP a adoptat rezoluţia privind recunoaşterea pluralismului sindical în schimbul unei participări a Partidului Comunist la alegerile legislative anticipate din mai 1989.

"Masa rotundă" a avut loc în perioada 6 februarie-5 aprilie 1989, la care au participat reprezentanţi ai puterii politice (PMUP, Uniunea Democratică, Partidul Ţărănesc Unit) şi cei ai Sindicatului Independent "Solidaritatea". Cel mai important document dintre cele semnate la 5 aprilie 1989, a fost acela privind înţelegerea politică, în baza căreia întregul mecanism al "Solidarităţii" (Solidaritatea Rurală, Asociaţia Independentă a Studenţilor etc.) a fost repus în legalitate. Înţelegerea mai prevedea restructurarea cadrului instituţional al guvernului, limitarea prerogativelor preşedintelui care trebuia ales de Adunarea Naţională, adică Senatul şi Seimul (camera inferioară) la un loc. Senatul era liber ales, iar Seimul avea nevoie de o majoritate de două treimi pentru a trece de veto-ul Senatului în promulgarea legilor. S-a stabilit ca, la primele alegeri parlamentare, 55% din locurile în Seim să revină coaliţiei comuniste, alcătuită din PMUP şi aliaţii acestuia, ministerele cheie (al Apărării şi al Afacerilor Interne) reveneau reprezentanţilor comunişti, însă opoziţia îşi putea publica propriile ziare şi avea acces limitat la radio şi televiziune, controlate în continuare de stat.

Înţelegerea convenită în cadrul "mesei rotunde" a avut o însemnătate crucială pentru tranziţia la societatea democratică din Polonia. Între arhitecţii acestei înţelegeri s-au aflat din partea societăţii civile: Lech Walesa, Zbigniew Bujak, Bronislaw Geremek, Lech Kaczynski, Tadeusz Mazowiecki, Adam Michnik şi Andrzej Stelmachowski, iar din partea puterii comuniste: Wojciech Jaruzelski (preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Polone între 1985-1989), Stanislaw Ciosek, generalul Czeslaw Kiszczak, Aleksander Kwasniewski şi Janusz Reykowski, consemnează volumul ''Din istoria Poloniei şi a relaţiilor româno-polone'' (Ion Constantin, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2005).

La 4 iunie 1989, au avut loc, potrivit înţelegerii, primele alegeri legislative libere şi democratice. Comitetul Civic "Solidaritatea" a obţinut toate mandatele din Seim (161) şi 92 din cele 100 mandate pentru Senat. În cel de-al doilea tur de scrutin din 11 iunie, "Solidaritatea" a mai câştigat 7 mandate, din cele 8 rămase vacante. Astfel, victoria opoziţiei a fost totală, criza vechiului sistem devenind evidentă. Rezultatele alegerilor au generat nemulţumire profundă, apatie şi pesimism în rândurile cadrelor PMUP, manifestată, în unele cazuri, prin depunerea carnetelor de partid.

Ca urmare a negocierilor purtate, la 24 august 1989, Tadeusz Mazowiecki, personalitate proeminentă a intelectualităţii poloneze, reprezentant al aripii moderate din sânul "Solidarităţii", redactor-şef al cotidianului sindicatului, "Tygodnik Solidarnosci" şi consilier al lui Lech Walesa, a fost numit prim-ministru. Evenimentul a avut o însemnătate uriaşă, Mazowiecki fiind primul premier necomunist într-o ţară membră a Pactului de la Varşovia.

Noul executiv a fost format din reprezentanţi ai grupărilor: Comitetul Civic "Solidaritatea", Partidul Ţărănesc Unit, Uniunea Democratică şi cinci miniştri din PMUP. Din cele 23 de portofolii, 12 - inclusiv cel de Finanţe, încredinţat lui Leszek Balcerowicz - la care se adăuga portofoliul de premier reveneau "Solidarităţii"; comuniştilor le-au revenit, pe lângă cele două ministere negociate la masa rotundă, al Apărării şi de Interne, Transporturile şi Comerţul Exterior. Componenţa guvernului Tadeusz Mazowiecki a fost prezentată Seimului la 12 septembrie 1989.

La 29 decembrie 1989, Seimul a adoptat amendamente la Constituţia din 1952, în virtutea cărora denumirea oficială a statului a devenit "Republica Polonă", definită ca "stat de drept, democratic, în care puterea supremă aparţine poporului şi este exercitată de către reprezentanţii săi aleşi în Seim, Senat, precum şi în organele locale autonome''. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Liviu Tatu, editor online: Gabriela Badea) 

*** Explicaţie fotografie din deschidere: Deschiderea oficială a expoziţiei ''Drumuri spre 1989. Europa Centrală şi de Est 1939-1989'', organizată de Reţeaua Europeană Memorie şi Solidaritate (REMS) şi Ministerul Culturii, în Piaţa Universităţii din Bucureşti