Ortodoxe
Sf. Mare Mc. Iacob Persul; Sf. Cuv. Natanael şi Pinufrie

Greco-catolice
Sf. m. Iacob Persul

Romano-catolice
Sf. Virgil, ep.


Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul este pomenit în calendarul creştin ortodox la 27 noiembrie.

Sfântul Mucenic Iacob a trăit în Persia în perioada în care pe tronul Imperiului Bizantin se afla Arcadius (395-408). Sfântul Iacob provenea dintr-o familie creştină, el însuşi fiind creştin, şi a ocupat funcţii înalte în administraţia persană.

Datorită însă vieţii agitate care se ducea la curte, Sfântul Iacob a fost ispitit să ia parte la ritualurile mazdeene, căzând astfel din credinţa creştină. Despre acest lucru au aflat mama şi soţia Sfântului Mare Mucenic Iacob şi i-au scris o scrisoare în care îl rugau să se întoarcă la Hristos: "Plângem şi ne tânguim pentru tine, căci fiind fiu al luminii, acum te-ai făcut fiul întunericului şi al gheenei. Şi să ştii că dacă nu te vei întoarce către Dumnezeu, apoi nu ai parte cu noi; pentru că nu voim a te mai vedea, fiind închinător de idoli", spuneau ele. (Vieţile Sfinţilor)

Această scrisoare i-a fost dată lui Iacob, când se afla împreună cu regele persan în afara cetăţii. Venindu-şi în fire, s-a pocăit şi plângând pentru căderea sa, a fost văzut de un slujbaş de la curte şi pârât regelui că este creştin. Întrebat fiind de acesta dacă este ''nazarinean'', Sfântul Iacob a mărturisit că este creştin. I-au fost tăiate pentru credinţa sa în Hristos, toate mădularele sale, începând cu degetele, apoi mâinile şi picioarele, după care i-a fost tăiat capul.

Timp de câteva ore, chinuitorii Sfântului Iacob au tăiat din trupul acestuia, şi în toată această vreme, din trupul său ieşea o bună mireasmă ca dintr-un chiparos.

La sfârşit, Sfântul Iacob învingând durerea a spus: "Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule, Atotţiitorule, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, Cel ce eşti lăudat de heruvimi şi slăvit de serafimi şi preamărit de toate cetele cereşti, precum şi de toată suflarea, caută spre mine, Dumnezeule al viilor şi al morţilor, şi mă auzi pe mine care sunt abia viu. Căci iată că îmi sunt tăiate toate mădularele şi zace trupul meu o parte mort şi altă parte încă puţin viu. Şi nu am picioare cu care să stau înaintea Ta, Doamne; nu am mâini pe care să le ridic spre rugăciune către Tine, Stăpâne. Nu am genunchi pe care, căzând, să mă închin Ţie, Ziditorului meu; mâinile, picioarele, umerii şi pulpele mele îmi sunt tăiate, iar eu sunt aruncat înaintea ta, Atotvăzătorule ca o casă căzută şi ca un copac fără de ramuri. Rogu-Te dar pe Tine, iubitorule de oameni, nu mă lăsa până în sfârşit, ci scoate din temniţă sufletul meu". (Vieţile Sfinţilor)

Rugându-se aşa, unul din cei ce stăteau înainte, luând cuţitul, i-a tăiat sfinţitul cap. Şi astfel săvârşindu-şi nevoinţa pătimirii, şi-a dat sufletul său sfânt în mâinile lui Dumnezeu. Iar trupul său zdrobit şi aruncat a zăcut pe pământ până în noapte. Apoi, după ce s-a înnoptat au adunat credincioşii mădularele lui şi le-au îngropat. (sursă: vol. "Vieţile Sfinţilor") AGERPRES / (Documentare - Mariana Zbora-Ciurel; editor: Irina Andreea Cristea)