Armata Română sărbătoreşte, la 10 noiembrie, Ziua Artileriei, marcând astfel constituirea Artileriei ca armă de sine stătătoare.

Este data la care, în anul 1843, Gheorghe Bibescu, domnul Ţării Româneşti (1842-1848), a legiferat, prin Porunca Domnească nr. 198, înfiinţarea primei baterii de artilerie a Ţării Româneşti. Anterior, în acelaşi an, Gheorghe Bibescu fusese într-o călătorie la Istanbul, de unde adusese în ţară patru tunuri de calibru 80 mm, dăruite de către sultan, pentru ca "să slujească întru paza bunei rânduieli şi liniştei obşteşti", notează site-ul www.mapn.ro.

După legiferarea acestei arme, în perioada 1843-1850, au fost organizate primele baterii de artilerie în Ţara Românească şi în Moldova şi au fost înfiinţate turnătorii proprii în Munţii Apuseni, se arată în volumul ''Calendarul Tradiţiilor Militare'' (2010), iar între anii 1853-1854, bateriile de artilerie din Ţara Românească şi din Moldova au luat parte la războiul ruso-turc. În 1857, au fost achiziţionate din Austria tunuri, obuziere, chesoane şi cai cu harnaşamentul necesar, care au reprezentat materialul necesar pentru constituirea unei baterii de artilerie călăreaţă, singura existentă în Principatele Române până în anii Unirii. După 1859, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră, în Moldova, şi două în Ţara Românească, una călăreaţă şi una pedestră, ultimele două formând primul divizion de artilerie al Armatei Române. Conform unui decret dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au contopit, constituindu-se, astfel, primul Regiment de artilerie al Armatei Române moderne.

În anii următori, dezvoltarea acestei arme a fost marcată de o serie de momente importante. Astfel, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 254 s-au centralizat atelierele, fabricile de pulbere, capsulăria etc. din diferite părţi ale ţării, sub denumirea de ''Direcţia stabilimentelor de materiale ale artileriei'', care, la 23 noiembrie 1861, a fost organizată pe trei secţii: Pirotehnie, Arsenalul de construcţii al armatei şi Fabrica de pulbere. În septembrie 1860, a fost publicat, în ''Monitorul Oastei'', primul regulament de trageri pentru artileria română, intitulat ''Teoria dării'' şi întocmit de maiorul George Manu. În decembrie 1860, a fost publicată ''Legea organizării puterii armate'', care prevedea constituirea, în cadrul Armatei Române, a Corpului de Artilerie, compus din statul major al armei şi unităţile de artilerie. Nucleul statului major al artileriei a luat fiinţă abia în anul 1862, după unificarea ministerelor de război din ambele Principate, când s-a centralizat evidenţa personalului şi a muniţiei. În octombrie 1862, a fost înfiinţat Inspectoratul Armelor Speciale, care avea ca sarcină conducerea instrucţiei în unităţile de artilerie şi supravegherea activităţii productive, inspectorat desfiinţat în septembrie 1875, când a luat fiinţă Inspectoratul Artileriei, sub conducerea colonelului George Manu. În ceea ce priveşte organizarea şi înzestrarea unităţilor de artilerie, acestea au fost divizate în artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate şi artileria antiaeriană, care a luat fiinţă la 15 august 1916, odată cu constituirea Corpului Apărării Antiaeriene.

Înaintea Primului Război Mondial, Armata Română dispunea de 294 baterii de artilerie. În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza 31 de brigăzi şi 79 de regimente de artilerie. La 3 septembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat sporirea efectivelor până la nivelul celor de război. După cel de-al Doilea Război Mondial, refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unităţi întoarse de pe front cu marile unităţi de recruţi, cu subunităţile şi unităţile de marş, realizându-se mari unităţi operative cu o încadrare şi înzestrare corespunzătoare. Între anii 1948-1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unităţi de arme întrunite, aşa încât, în 1965, această pondere era de 1,5 ori mai mare faţă de perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

La 1 septembrie 1948, a fost înfiinţat Comandamentul Artileriei, iar din anul următor o mare parte din armamentul de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc, având caracteristici superioare. În 1961, au luat fiinţă unităţile de rachete cu diferite destinaţii, iar între 1956-1965, artileria a fost dotată cu armament nou, au fost sporite şi diversificate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eşaloanelor, au intrat în dotare, alături de autotunurile şi tunurile existente, aruncătoarele de grenade antitanc şi rachetele antitanc dirijate. Direcţiile strategice de înzestrare ale artileriei române, pe lângă cele pe termen scurt şi mediu, sunt trasate până în orizontul anului 2020 şi, într-o perspectivă mai îndepărtată, până în anul 2030, se arată în volumul menţionat anterior. AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea; editor: Ruxandra Bratu, editor online: Daniela Juncu)