Biserica Stavropoleos a fost clădită de arhimandritul grec Ioanichie Stratonikeas din Mănăstirea Gura, eparhia Pogonianei (Epir), satul Ostaniţa, în curtea hanului ridicat tot de el în Bucureşti.

Arhimandritul Ioanichie a venit din Epir în 1721 şi a găsit în Bucureşti, în apropierea locului pe care avea să-l capete pentru a ridica Biserica Stavropoleos, un spaţiu prosper economic, activ, cu hanuri, prăvălii şi biserici.

A ridicat atunci mai întâi, în spiritul veacului, un han şi apoi a întemeiat mănăstirea. În incinta hanului, ridicat la 1722, a înălţat, în scurt timp, biserica cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril.

Lucrările de zidire ale bisericii s-au încheiat, în această primă etapă, la 30 octombrie 1724, după cum arată şi pisania, "în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat şi sub păstorirea mitropolitului Daniil, cu toată cheltuiala arhimandritului Ioanichie din Ostaniţa".

Un document din 1 iunie 1724 arată că biserica s-a clădit în vara acelui an, zidurile erau gata în iulie 1724, când Ioanichie a cumpărat loc să facă clopotniţă şi pivniţă. Hanul a dispărut între timp, notează "Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti", Nicolae Stoicescu, Ed. Basilica, 2017.

Locaşul construit în 1724 avea planul dreptunghiular, fără abside laterale şi pridvor. Fiind prea mică, în 1728 (3 octombrie 1728, data pisaniei), ctitorul său i-a mărit altarul, i-a făcut abside, dându-i formă de cruce, şi pridvor. Cu acest prilej, s-a făcut şi brâul care înconjura biserica. În noua sa formă, biserica era gata la 8 noiembrie 1733.

În 7 martie 1726, Ioanichie a fost ridicat la rangul de mitropolit al Stavropolei, la dorinţa patriarhului Ieremia şi cu încuviinţarea voievodului Nicolae Mavrocordat.

La 20 noiembrie 1733, arhimandritul Ioanichie închina mănăstirii Gura-Pogoniana hanul făcut de el, cu zid în jur şi chilii din cărămidă, biserica, situată lângă intrarea cea mare a hanului şi casa făcută lângă han.

După zidirea mănăstirii, arhiereii Ioanichie şi Matei de Hierapolis, egumenii Partenie, Chiril, Timotei, dar şi cei care le-au urmat, au contribuit la sporirea averilor aşezământului prin întreţinerea unor bune relaţii cu boierimea, dregătorii şi slujitorii domneşti, primind numeroase danii, cumpărând sau făcând schimb de proprietăţi, astfel că mănăstirea ajunge să deţină numeroase terenuri, case, vii, livezi, păduri, mori, cum o dovedesc condica mănăstirii şi catagrafiile păstrate în arhive.

Suferind unele stricăciuni în timpul cutremurului din 1802, biserica a fost reparată în anul următor.

De altfel, monumentul a fost afectat în mai multe rânduri de cutremure.

Dar, chiar dacă se afla într-o situaţie precară, biserica impresiona încă prin frumuseţea ei. Auguste Dieudonné Lancelot, litograf şi desenator francez, care a văzut-o şi desenat-o în 1860, îi face o descriere foarte frumoasă, considerând că ea exprimă gustul artistic al poporului: "Ansamblul porticului are o înfăţişare bogată şi graţioasă; deasupra coloanelor - decorate cu împletituri şi frunzişuri fin sculptate, înviorate de dungi roşii şi verzi - zidul este împărţit în zone de diferite culori; arabescurile pictate se deosebesc foarte mult unele de altele. Postamentul între piedestalele coloanelor este împodobit cu trei mari basoreliefuri: acela din mijloc prezintă un cavaler înarmat călare; celelalte două întruchipează doi lei înfruntându-se, având în jur ornamente îmbelşugate".

În 1862, biserica era ameninţată de ruină şi în anii următori s-a cerut mereu repararea bisericii şi a clopotniţei, dar stăruinţele depuse n-au dus la niciun rezultat. La 30 iulie 1888, un raport înaintat Ministerului Cultelor arăta că biserica era în ruină, prin acoperişul spart ploua, iar zidurile şi pictura ameninţau să cadă.

Restaurarea locaşului a început în 1904, după planurile şi sub conducerea arhitectului Ion Mincu, care a redat monumentului forma veche, păstrând pictura originală, cu unele mici retuşări şi reparaţii făcute de către pictorul V. Dămian.

S-au întărit atunci temeliile şi zidurile bisericii, s-a făcut o turlă nouă de zid; s-a înlocuit brâul vechi din stuc printr-unul din piatră, s-au refăcut: acoperişul, pardoselile, clopotniţa, etc. După moartea arhitectului Ion Mincu (1912), lucrările au fost continuate de arhitectul I. Zagoritz, fiind finalizate după Primul Război Mondial (1914-1918).

Construită, după modificările din 1728, pe un plan treflat specific secolului al XVIII-lea, cu o turlă pe pronaos şi un pridvor ce precede intrarea, biserica Stavropoleos este un monument remarcabil prin proporţiile sale armonioase şi delicate, precum şi prin decoraţia sculpturală şi picturală. Astfel, potrivit lucrării citate, pe bună dreptate, Nicolae Iorga afirma că este "o operă de supremă armonie".

Sursa foto: (c) SILVIU MATEI / AGERPRES FOTO

Atât în ansamblu, cât şi în detaliu, biserica constituie unul din cele mai frumoase şi mai valoroase monumente din Bucureşti, din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, care, datorită înaltului simţ artistic şi priceperii restauratorului său, arhitectul Ion Mincu, s-a păstrat aproape intact.

Biserica Stavropoleos este unul dintre rarele monumente la care pictura exterioară, nefiind în decursul anilor acoperită de tencuieli sau zugrăveli, s-a păstrat în forma sa originală, caracteristică epocii primilor fanarioţi.

Ca arhitectură interioară, biserica urmează procedeele cunoscute ale secolului, iar decoraţia picturală şi sculpturală este concepută şi realizată într-o unitate perfectă cu cea exterioară.

În ansamblu, biserica este deosebită, ca proporţii, de celelalte edificii de cult construite în aceeaşi vreme, deoarece este mai scundă. Impresia aceasta de îndepărtare de la linia generală este întărită şi de faptul că turla, restaurată, are o înălţime mult mai mică decât cea originală, când trebuie să fi fost mai zveltă, aşa cum sunt mai toate turlele secolului al XVIII-lea şi cum este redată, de altfel, şi de tabloul votiv.

"Unul dintre cele mai reuşite elemente arhitecturale este, fără îndoială, pridvorul deschis, ce cuprinde trei arcade frontale şi două laterale, în acoladă trilobată, rezemate pe şase coloane de piatră, din care două angajate în zidul pronaosului. Coloanele, mult mai zvelte decât cele cunoscute până acum, au fusul în întregime acoperit cu ghirlande de flori, bogat sculptate şi înfăşurate în torsadă. Capitelurile, sculptate în stil neocorintic, şi bazele cu totul originale, vădesc, prin proporţiile lor şi măiestria sculpturii, un deosebit simţ artistic al meşterului care le-a realizat. Accesul în pridvor este lateral, cele patru coloane din faţă sprijinindu-se pe piedestale cubice, legate între ele printr-o balustradă.

Piedestalele sunt decorate cu fleuroane mult mai bogate decât cele întâlnite până acum, iar panourile balustradei, cuprinse între aceste piedestale, oferă un reuşit exemplu de sculptură 'â jour', adică un relief detaşat din masa de piatră în care a fost dăltuit.

Arcadele pridvorului sunt subliniate de arhivolte tot în acoladă trilobată, frântă.

Aceeaşi acoladă se regăseşte în decoraţia exteriorului, la firidele registrului inferior, despărţite prin colonete angajate în zid, având capiteluri lucrate în stuc, din foi de acant" ("Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti", Nicolae Stoicescu, Ed. Basilica, 2017).

Ferestrele şi uşa de intrare a bisericii au ancadramente de piatră la fel de bogat sculptate ca şi restul elementelor de piatră, de asemenea, portalul este bine proporţionat, având o cornişă foarte înaltă.

Sursa foto: (c) SILVIU MATEI / AGERPRES FOTO

Biserica Stavropoleos deţine un bogat lapidariu (loc de păstrare a unei colecţii de pietre mari, sculptate sau gravate - basoreliefuri, statui, pietre de mormânt, etc.), conţinând elemente de arhitectură şi pietre de mormânt de la bisericile demolate din centrul vechi al Bucureştiului. Din anul 2008, biserica a redevenit mănăstire, având o obşte de monahii. (surse: "Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti", Nicolae Stoicescu, Ed. Basilica, 2017; https://www.stavropoleos.ro; https://arhiepiscopiabucurestilor.ro) AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Cristian Anghelache)