Scriitorul Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885, la Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud, tatăl său, Vasile Rebreanu, fiind învăţător.

A urmat cursurile şcolii primare, între 1891-1895, la Maieru, apoi cursurile Gimnaziului Superior Fundaţional din Năsăud (1895-1897), ale Şcolii Civile de Băieţi din Bistriţa (1897-1900), apoi pe cele ale Şcolii Reale Superioare de Honvezi din Sopron, Ungaria (1900-1903). S-a înscris apoi la Academia Militară ''Ludoviceum'' din Budapesta, ale cărei cursuri le-a urmat între 1903-1906, absolvind cu gradul de sublocotenent, se arată în "Dicţionarul general al literaturii române" apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006).

Repartizat la garnizoana din Gyula, a demisionat, în scurt timp, din armată, iar în februarie 1908 a renunţat la gradul de ofiţer, revenind în ţinutul natal, la Prislop, unde se stabilise şi familia sa încă din 1897.

A debutat în 1908 în revista ''Luceafărul'' din Sibiu, cu nuvela ''Codrea'', care a fost republicată, în timp, sub titlurile ''Lacrima'', ''Dezertorul'' şi ''Glasul inimii''.

Liviu Rebreanu a luat parte la serbările Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) din Sibiu în octombrie 1909, prilej cu care s-a hotărât să treacă munţii şi să se stabilească la Bucureşti. La 25 octombrie 1909 i-a fost publicată aici, în ''Convorbiri critice'', nuvela ''Volbura dragostei''. A fost, un timp, redactor la ziarul ''Ordinea'', apoi secretar de redacţie la ''Falanga'' şi la ''Convorbiri critice''.

Pornind de la o crimă ce avusese loc recent în Prislop, Liviu Rebreanu a început în 1910 redactarea, sub titlul ''Ruşinea'' şi apoi ''Zestrea'', a romanului denumit mai târziu ''Ion'', se menţionează în dicţionarul amintit.

Împreună cu dramaturgul Mihail Sorbul a editat revista ''Scena'' (1910-1911). A scris cronici dramatice la ''Rampa'' (februarie 1912-august 1914) şi a colaborat la publicaţii precum ''Universul literar'', ''Scena'' ş.a. A fost secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova (1911-1919), unde a întâlnit-o pe actriţa Fanny Rădulescu, viitoarea sa soţie.

A debutează editorial î iunie 1912, la Orăştie, cu volumul de nuvele ''Frământări''. Au urmat culegerea de nuvele ''Golanii'', apărută în aprilie 1916, volumul de nuvele şi schiţe ''Mărturisire'', apărut în iulie 1916, şi în acelaşi an a scris comedia ''Cadrilul''. În august 1917 a terminat prima versiune a romanului ''Ion''. Au urmat, în 1919, romanul-jurnal ''Calvarul'' şi culegerea de nuvele ''Răfuiala'', şi, în acelaşi an, Liviu Rebreanu a început colaborarea la revista "Sburătorul".

În noiembrie 1920 a publicat romanul ''Ion'', pentru care i-a fost decernat, în 1921, Premiul "Năsturel-Herescu" al Academiei Române. '' 'Ion' e cea mai puternică creaţiune obiectivă a literaturii române'', comenta Eugen Lovinescu, în ''Sburătorul'', la apariţia acestui roman. În 1921 i-a apărut culegerea de nuvele de război ''Catastrofa'', iar în 1922 a publicat romanul "Pădurea spânzuraţilor", pentru care a primit, în 1924, ''Marele Premiu al romanului'' al Societăţii Scriitorilor Români.

Au urmat romanele "Adam şi Eva" (1925), "Ciuleandra" (1927), "Crăişorul" (1929), "Răscoala" (1932), "Jar" (1934), "Gorila" (1938), "Amândoi" (1940), opere care ''demonstrează forţa epică şi imensa capacitate de înnoire prin care Rebreanu deschide noi pârtii în cadrul romanului românesc modern'' (''Dicţionarul scriitorilor români'', Editura Albatros, Bucureşti, 2002). A scris, de asemenea, în domeniul teatral, comediile "Plicul" (1923) şi "Apostolii" (1926). Scriitorul a condus totodată revistele "Mişcarea literară" (1924-1925), ''Gazeta literară'' (1929) şi "România literară" (1932-1934).

''Rebreanu scrie un roman al marilor ciocniri, al marilor conflicte dramatice, al momentelor de tensiune. Este un romancier al luptei şi al pasiunilor. Schema tuturor creaţiilor sale ar putea fi reprezentată într-un fel generalizat prin imaginea liniştii sfâşiate, a tăcerilor aparente sub care mocnesc pasiuni (....)'', scria criticul literar Lucian Raicu ( "Dicţionarul general al literaturii române", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006).

Liviu Rebreanu a fost ales secretar (în 1914), apoi vicepreşedinte (în 1923) şi preşedinte (în 1925) al Societăţii Scriitorilor Români. La 29 noiembrie 1928 a fost numit director general al teatrelor şi a asigurat direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti, funcţie pe care a deţinut-o până la finele anului 1929. Din ianuarie 1930 până în ianuarie 1931 s-a aflat la conducerea Direcţiei Educaţiei Poporului. În februarie 1941 a fost numit pentru a doua oară director al Teatrului Naţional din Bucureşti, funcţie în care a rămas până la sfârşitul vieţii.

La propunerea lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu a fost ales, în mai 1939, membru titular al Academiei Române, rostind, în 1940, discursul de recepţie intitulat "Laudă ţăranului român".

În 1942 a conferenţiat în Germania, Croaţia, Italia, Austria, Ungaria, Polonia, iar în 1943 a susţinut conferinţe despre cultura română în Suedia şi în Finlanda. În 1943 a tipărit culegerea de studii, articole, conferinţe şi mărturisiri intitulată ''Amalgam'', ultimul volum antum. A lăsat în manuscris un ''Jurnal'', editat postum (I-II, 1984).

Bolnav de cancer pulmonar, Liviu Rebreanu s-a retras la proprietatea sa de la Valea Mare, judeţul Argeş, unde s-a stins din viaţă la 1 septembrie 1944. Câteva luni mai târziu a fost reînhumat la Cimitirul Bellu din Bucureşti. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Daniela Juncu)