În vara anului 1944, cu toate că situaţia militară şi politică a blocului hitlerist se înrăutăţise prin pierderea a numeroase divizii şi a unei importante cantităţi de armament şi tehnică de război, comandamentul german nu considera încă războiul pierdut şi făcea eforturi disperate pentru continuarea lui. Germania nazistă mai dispunea de forţe numeroase şi de un teritoriu vast, iar producţia ei de război continua să se menţină la un nivel ridicat, se arată în volumul "Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial" (Bucureşti, Editura Politică, 1971).

În Franţa, unde mişcarea de rezistenţă a angajat ample forţe interne, naziştii au fost nevoiţi să menţină în 1944 o armată de aproximativ 500.000 de oameni.

La 23 septembrie 1941, se constituise, la Londra, Comitetul Naţional al Franţei Libere, în frunte cu generalul Charles de Gaulle ("Istoria lumii în date", Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1969). Acesta era "un organism apt să gireze vastele teritorii ce fuseseră smulse Vichy-ului, să administreze populaţia acestora şi să apere pretutindeni drepturile Franţei", după cum se arată în lucrarea "Istoria Franţei", autor Jacques Madaule (Bucureşti, Editura Politică, 1973).

Începând din 1 februarie 1944, trei formaţiuni de rezistenţă armată franceze - Armata Secretă, Organizaţia de rezistenţă a armatei şi organizaţia Francs-tireurs partisans - au fost regrupate în cadrul "Forţelor franceze din interior" (FFI), care au jucat un rol decisiv în luptele din Franţa, se arată în lucrarea "Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial", autor Jacques de Launay (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988).

Rezistenţa franceză şi-a făcut publice principiile şi scopurile pentru care lupta, difuzând programul de acţiune adoptat de Consiliul Naţional al Rezistenţei (CNR) la 15 martie 1944. Acest document, aprobat de generalul de Gaulle, chemând pe francezi să-şi intensifice lupta antifascistă, expunea obiectivele CNR: restabilirea independenţei şi suveranităţii Franţei, crearea unei republici democratice, pedepsirea trădătorilor şi a colaboraţioniştilor etc. ("Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial", Bucureşti, Editura Politică, 1971).

Debarcarea Aliaţilor în Normandia, începută la 6 iunie 1944, a impulsionat lupta pentru eliberare şi a constituit semnalul pentru declanşarea unei adevărate insurecţii antifasciste în toată ţara. Zonele cele mai importante ale insurecţiei au fost Masivul Central, Alpii, Limousin, Savoia superioară, Dordogne, Jura, Bretagne, Drôme etc. Prin acţiunile lor, partizanii au îngreunat legăturile ocupanţilor cu frontul din Normandia, au împiedicat transportul de trupe din sudul şi centrul Franţei spre front, au blocat telecomunicaţiile etc. Comandamentul german a fost nevoit să folosească împotriva partizanilor Armata 1, formată din 12 divizii. Un mare număr de partizani francezi şi-au pierdut viaţa în cursul acestor operaţiuni.

În luna iulie 1944 trupele aliate înaintau apropiindu-se de Paris.

La 10 august, feroviarii francezi au declarat grevă, cinci zile mai târziu au declarat grevă şi poliţiştii parizieni şi angajaţii metroului, iar la 18 august au intrat în grevă şi factorii poştali ("Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial", autor Jacques de Launay).

Momentul culminant al Rezistenţei franceze a fost insurecţia de la Paris din zilele de 19-25 august 1944 şi eliberarea capitalei Franţei. Organele conducătoare ale insurecţiei au fost Comitetul parizian de eliberare şi Comandamentul FFI din regiunea pariziană, în frunte cu colonelul Rol-Tanguy.

La 18 august, Comitetul parizian de eliberare decide să treacă la acţiune. Colonelul Rol-Tanguy din organizaţia Francs-tireurs partisans, şef regional al Forţelor franceze din interior, este însărcinat cu operaţiunile militare. În tot Parisul apar afişe prin care cetăţenii sunt chemaţi să participe la insurecţie. Aceasta este declanşată la 19 august, iar în dimineaţa zilei de 20 august luptele de stradă izbucnesc peste tot ("Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial", autor Jacques de Launay).

În seara zilei de 24 august, au intrat în Paris primele detaşamente ale Diviziei 2 blindate franceze, conduse de generalul Jacques-Phillipe Leclerc, iar în ziua de 25 august - întreaga divizie. La 25 august 1944, ora 17.00, generalul Dietrich von Choltitz, care refuzase ordinul lui Hitler de a distruge oraşul, a semnat capitularea garnizoanei germane în faţa generalului Leclerc, comandantul Diviziei 2 blindate, şi a colonelului Rol-Tanguy, comandantul FFI din regiunea pariziană ("Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial", Bucureşti, Editura Politică, 1971).

La 26 august 1944, generalul Charles de Gaulle, preşedintele guvernului provizoriu al Republicii Franceze, şi-a făcut intrarea triumfală în Parisul eliberat după mai bine de patru ani de ocupaţie nazistă. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Doina Lecea, editor online: Anda Badea)

Foto: Ceremonie de marcare a 75 de ani de la eliberarea Parisului în cursul celui de-Al Doilea Război Mondial. (Paris, 20 aug. 2019)