După ce, la 2/14 mai 1864, decretase dizolvarea Adunării Elective, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a supus aprobării poporului, printr-un plebiscit ce a avut loc între 10/22 mai -14/26 mai 1864, ''Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris'' (sau ''Actul adiţional la Convenţiunea din 7/19 august 1858''), precum şi textul unei noi legi electorale.

Plebiscitul a aprobat cu 682.621 voturi ''da'', 1.307 voturi ''nu'' şi 70.220 de abţineri noua Constituţie numită ''Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris'' - care nu dezvolta, în realitate, dispoziţiile Convenţiei de la Paris din 1858, ci le modifica, sporind drepturile puterii executive în dauna puterii legislative - şi o nouă lege electorală, se arată în volumul ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). Erau introduse noi instituţii: Senatul (Parlamentul devenind bicameral) şi Consiliul de Stat (care elaborează proiectele de legi pe baza iniţiativelor domnitorului). Totodată, deputaţii sunt lipsiţi de dreptul de interpelare şi de a acuza pe miniştri, ceea ce însemna pratic desfiinţarea responsabilităţii guvernului faţă de Parlament, şi se introduce votul pe faţă pentru adoptarea proiectelor de legi ş.a., se mai menţionează în lucrarea amintită.

Potrivit ''Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris'', ''domnul are singur iniţiativa legilor'', elaborarea lor fiind încredinţată Consiliului de Stat. Tot domnitorul numeşte, în fiecare an, pe preşedintele Camerei (Adunarea Electivă). Se înfiinţa un ''Corp ponderator'' (Senatul), ai cărui membri erau unii de drept - mitropoliţii, episcopii eparhiilor, primul preşedinte al Curţii de Casaţie şi cel mai vechi dintre generalii armatei în activitate -, iar ceilalţi, în număr de 64, constituind majoritatea, erau numiţi de către domn (jumătate, dintre personalităţile care se distinseseră prin meritul şi experienţa lor, iar cealaltă jumătate, dintre membrii consiliilor generale judeţene). Numai Senatul avea dreptul de a primi petiţii, se menţionează în lucrarea ''Viaţa şi opera lui Cuza Vodă'', autor Constantin C. Giurescu (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, l966).

Noua lege electorală avea tot un caracter cenzitar, dreptul de vot fiind condiţionat de impozitul plătit, dar censul era mult scăzut faţă de cel prevăzut prin Convenţia de la Paris, ceea ce însemna o creştere importantă atât a numărului alegătorilor, cât şi a eligibililor. Potrivit noii legi electorale, existau două categorii de alegători: primari şi direcţi. Numărul deputaţilor era fixat la 160, câte unul la fiecare 25.000 de locuitori. Putea fi ales deputat cetăţeanul în vârstă de minimum 30 de ani şi care plătea un impozit anual de minimum patru galbeni. (''Viaţa şi opera lui Cuza Vodă'', autor Constantin C. Giurescu).

În cursul lunii mai a anului 1864, a avut loc un schimb de scrisori între marele vizir Fuad paşa şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza în legătură cu lovitura de stat de la 2/14 mai. Într-o scrisoare din 9/21 mai 1864, marele vizir protesta împotriva actului din 2/14 mai, considerând actele şi dispoziţiile luate nule şi neavenite. În răspunsul său din 18/30 mai, Cuza a susţinut necesitatea loviturii de stat, a evidenţiat sprijinul cvasiunanim al naţiunii la măsurile adoptate şi şi-a anunţat intenţia de a veni la Istanbul ''pentru a da Porţii şi reprezentanţilor puterilor toate lămuririle de natură să justifice măsurile ce am luat'', se arată în volumul ''Politica externă a României. Dicţionar cronologic'' (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986)

Astfel, între 24 mai/5 iunie - 8/20 iunie 1864 domnitorul Alexandru Ioan Cuza a efectuat a doua vizită la Istanbul, cu scopul de a obţine aprobarea actului de la 2/14 mai de către Poartă şi puterile garante. Vizita s-a încheiat cu un succes deplin, Poarta şi ambasadorii puterilor garante recunoscând - în urma tratativelor care au avut loc - legalitatea faptului împlinit. La 16/28 iunie 1864 s-a semnat, la Istanbul, ''Actul adiţional la Convenţia din 7/19 august 1858'', prin care Poarta şi reprezentanţii puterilor garante aprobă - cu uşoare modificări - ''Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris'' şi noua lege electorală. ''Actul mai prevede că 'Principatele Unite pot în viitor modifica sau schimba legile care privesc administraţia lor internă, cu concursul legal al tuturor puterilor stabilite şi fără nicio intervenţiune'. Este recunoscută astfel, printr-un act internaţional, deplina autonomie a României în treburile sale interne, încetând, în acest domeniu, amestecul curţii suzerane şi al puterilor garante. Totodată, legăturile cu puterile garante capătă un caracter exclusiv de relaţii între state, rolul marilor puteri reducându-se la garantarea statutului României pe plan internaţional. Actul a însemnat un mare pas înainte pe calea dobândirii deplinei neatârnări''. (''Politica externă a României. Dicţionar cronologic'')

În lucrarea sa ''O istorie sinceră a poporului român'' (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002), istoricul Florin Constantiniu arată: '' 'Nici într-o ţară din lume - scria A. D. Xenopol - nu se făcuse o săritură aşa de uriaşă de la un regim electoral atât de restrâns - încât în judeţul Ismail nu se găsea decât un singur alegător, care se alegea pe el însuşi ca deputat - la unul aşa de larg ca acel reprezentat prin noua lege electorală'. Dacă în 1859 românii învinseseră prin politica 'faptului împlinit', de astă dată domnul punea el în practică aceeaşi politică şi cu acelaşi succes.Confirmat de rezultatul favorabil al plebiscitului organizat în problema 'Statutului dezvoltător', el a obţinut, în cursul unei vizite la Istanbul, recunoaşterea de facto a actului său de autoritate. Drumul spre reforma agrară era acum liber''. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Marina Bădulescu)