Inginer, matematician, inventator şi pedagog, Petrache Poenaru s-a născut la 10 ianuarie 1799, în localitatea Beneşti, judeţul Vâlcea, potrivit lucrării ''Membrii Academiei Române/1866-2003'' (Editura Enciclopedică/ Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).

Copil precoce, Petrache Poenaru a arătat o inteligenţă vie şi o curiozitate puternică. A fost trimis la vârsta de cinci ani, la o rudă, pentru a-şi începe educaţia. Presiunea făcută de dascălul grec pentru a învăţa limba elenă şi-a pus amprenta asupra sănătăţii sale. A fost luat de acolo şi trimis în 1809, la unchiul său, inginerul Iordache I. Otetelişanu, care a avut un efect puternic şi constructiv asupra vieţii sale. În 1812 a fost primit ca bursier la şcoala ce funcţiona în clădirea fostei mănăstiri Obedeanu din Craiova. Şi-a terminat cursurile în anul 1816, potrivit volumului ''Petrache Poenaru ctitor al învăţământului în ţara noastră 1799-1875'' (George Potra, Editura Ştiinţifică, 1963).

Având cunoştinţe suficiente, el a intrat copist în cancelaria din Craiova a Episcopiei Râmnicului. Galaction (1813-1824), episcopul Râmnicului, apreciind inteligenţa şi dorinţa de învăţătură ale acestuia, l-a adus la Bucureşti şi l-a prezentat mitropolitului Dionisie Lupu, care era şi efor al şcolilor. În acest context, a fost primit la şcoala domnească de la Sf. Sava (1819), unde l-a avut ca dascăl pe Gheorghe Lazăr, întemeietorul şcolii în limba română. Pentru o scurtă perioadă de timp, Petrache Poenaru a fost profesor la Sf. Sava unde a predat limba greacă la clasa a III-a.

A participat la Revoluţia din 1821, ca secretar al lui Tudor Vladimirescu şi om de legătură între acesta şi Gheorghe Lazăr. Aflat la Braşov, cu o misiune încredinţată de Tudor Vladimirescu, Petrache Poenaru a aflat de uciderea acestuia, fapt care l-a determinat să meargă la Sibiu. De acolo, cu ajutorul rudelor sale şi mai ales, cu ajutorul bănesc al unchiului său Iordache Otetelişanu, a ajuns la Viena. Aici a urmat cursurile Academiei Universităţii (psihologie, algebră în limba latină, filosofie, învaţă caligrafia şi ortografia germană şi latină, 1822-1824). Învaţă limbile italiană şi franceză într-o şcoală particulară.

La începutul anului 1825, Petrache Poenaru era student la Şcoala Politehnică din Viena, iar în vara anului următor pleacă la Paris, unde a urmat cursuri de inginerie topografică, mineralogie, geologie, chimie, fizică şi matematică la Şcoala Politehnică de acolo. Alături de profesorul său locotenent colonelul L. Puissant şi de colegii săi, Petrache Poenaru a luat parte la realizarea unei hărţi generale a Franţei, fapt care i-a adus un certificat despre munca depusă.

Având foarte mult de scris şi pentru că purta mereu la el sticluţa cu cerneală, Petrache Poenaru a simţit că trebuie să facă ceva în privinţa aceasta. Astfel, în mai 1827, i-a fost acordat un brevet potrivit căruia invenţia sa constă dintr-un ''condei portăreţ, fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală'', precursorul stiloului de astăzi.

Începând cu sfârşitul anului 1829 şi până la sfârşitul anului 1831, Petrache Poenaru a făcut călătorii de studii, observând şi lucrând în marile uzine metalurgice şi fabricile de textile din Franţa, şi s-a specializat în industriile miniere şi metalurgice în Marea Britanie.

Imediat după întoarcerea în ţară, a fost numit profesor de fizică şi geometrie, dar şi director al Colegiului ''Sf. Sava'' (1832). Nicolae Iorga sublinia, mai târziu, că Petrache Poenaru s-a întors din străinătate ''cu o perfectă orientare culturală, cu aplecări apusene, dar şi cu neclintita hotărâre de a păstra învăţământului un caracter absolut românesc, după tradiţia neuitatului dascăl ardelean'' potrivit lucrării ''Petrache Poenaru ctitor al învăţământului în ţara noastră 1799-1875'' (George Potra, Editura Ştiinţifică, 1963)

A fost inspector şi director al Eforiei Şcoalelor Naţionale (1832-1848), calitate în care a avut o reală contribuţie la organizarea învăţământului naţional de la oraşe şi sate (a susţinut înfiinţarea de şcoli primare în care să se predea după metoda lancasteriană); a redactat un nou regulament al şcolilor - cea dintâi încercare de organizare a învăţământului din Ţara Românească, conform lucrării ''Membrii Academiei Române/1866-2003'' (Editura Enciclopedică/ Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).

Petrache Poenaru a mai fost însărcinat cu alte funcţii administrative pe care le-a îndeplinit paralel cu aceea din cadrul Eforiei: şef de masă la Marea Postelnicie, atunci Ministerul de Externe al ţării (1836-1848), director la Logofeţia treburilor bisericeşti (1843-1848), cap de secţie la Secretariatul Statului (1850-1854), membru în Comisia Tehnică a Lucrărilor Publice (1850-1859). A fost numit la Logofeţia Dreptăţii ''pentru lucrarea hârtiilor în limba franceză'' (ianuarie-martie 1854). A trecut, apoi, la Comisia Documentală ''pentru regularea şi înscrierea documentelor mănăstireşti'' (3 martie 1854-31 octombrie 1855). A fost adus din nou cap de secţie la Ministerul Trebilor Dinafară, unde a fost numit director (15 februarie 1856-10 iulie 1858).

Între plecarea lui Barbu Ştirbei şi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, ţara a fost condusă de Alexandru Ghica, fostul domnitor, în calitate de caimacam şi de ''căimăcămia de trei''. La 14 septembrie 1856, Petrache Poenaru a fost numit membru (judecător) la Curtea Apelativă de Comerţ.

A desfăşurat o intensă activitate culturală: a contribuit la înfiinţarea Societăţii Filarmonice (1833) şi la deschiderea şcolii dramatice din Bucureşti; a iniţiat crearea Societăţii Agronomice şi a Şcolii de Agricultură de la Pantelimon; s-a numărat printre întemeietorii Grădinii Botanice şi ai Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti.

S-a remarcat ca un publicist activ: a editat, împreună cu Florian Aaron şi Simion Marcovici, foaia ''Muzeului Naţional'' (1836-1838), a scos cea dintâi publicaţie gratuită şi oficială destinată mediului rural - ''Învăţătorul Satului'' (1843), a colaborat la presa vremii (''Curierul Românesc'', ''Foaie pentru Minte, Inimă şi Literatură'', ''Gazeta Teatrului Naţional'', ''Muzeul Naţional'', ''Trompeta Carpaţilor'', ''Vestitorul Românesc''), în care a publicat discursuri privitoare la însemnătatea învăţământului în limba română, sfaturi pentru lucrarea pământului, reunite ulterior sub titlul ''Învăţături pentru prăsirea duzilor şi creşterea gândacilor de mătasă adunate şi întocmite pe clima Ţării Româneşti'' (1849), dar şi proză de factură didactică (''Bogăţia muncitorului sau tainele lui Moş Stan'', ''Datoriile preotului'', ''Despre şcoalele normale'', ''Lenevirea'' ş.a.), conform volumului amintit mai sus.

A întocmit manuale şcolare, contribuind la formarea terminologiei matematice în limba română; a publicat cele dintâi manuale de geometrie şi de algebră (''Elemente de geometrie'' după Legendre, 1837; ''Elemente de algebră'' după Appeltauer, 1841); împreună cu Florian Aaron şi G. Hill, a întocmit un ''Vocabular franţezo-românesc'' (2 vol., 1840-1841).

A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris, membru de onoare al Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA), vicepreşedinte şi preşedinte al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român.

În şedinţa din 10 septembrie 1870, Petrache Poenaru a fost ales membru titular al Societăţii Academice Române. August Treboniu Laurian, preşedintele înaltului for de cultură, i-a comunicat în scris alegerea: ''Societatea Academică Română, luând în consideraţiune meritele voastre literarie şi scientifice, precum şi însemnatele serviţie ce a-ţi adus Instrucţiunii publice, şi prin aceasta a întregei naţiuni române a crezut de a sa datorie a ilustra această Societate prin numirea domniei voastre şi în şedinţa din 10 septembrie curent v-a ales de membru actual al Societăţii Academice Române'', notează lucrarea ''Petrache Poenaru ctitor al învăţământului în ţara noastră 1799-1875'' (George Potra, Editura Ştiinţifică, 1963).

A fost căsătorit cu Caliopi Hrisoscoleu şi a avut trei fete: Smaranda, Elena şi Caliopi. Cele din urmă au murit de mici, iar Smaranda s-a îmbolnăvit şi ea de tânără, murind după ce a dat naştere unei fetiţe, Maria (1866-1946).

Vlăguit de muncă, de agitaţia vieţii, care pentru el începuse la cinci ani, de necazurile cu familia sa în ultima parte a vieţii, Petrache Poenaru a murit la 2 octombrie 1875, la Bucureşti, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Liviu Tatu, editor online: Anda Badea)