Primind cele două rezoluţii ale Divanurilor ad-hoc din 1857, comisarii marilor puteri europene au redactat raportul lor în care analizau aceste rezoluţii şi, pe baza lor, dar şi ţinând seamă de situaţia din Principate, au făcut o serie de propuneri privind viitoarea organizare a acestora, scrie istoricul Constantin C. Giurescu în lucrarea sa ''Viaţa şi opera lui Cuza Vodă'' (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, l966).

Raportul comisarilor cu privire la analiza rezoluţiilor celor două Divanuri ad-hoc a fost încheiat şi înaintat Conferinţei de la Paris la 1/13 aprilie 1858.

Conferinţa reprezentanţilor celor şapte puteri (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman) de la Paris privind organizarea Principatelor Române s-a desfăşurat între 10/22 mai -7/19 august 1858 şi s-a încheiat cu semnarea Convenţiei de la Paris (7/19 august), prin care a fost stabilit viitorul statut politic, social şi administrativ al Principatelor.

Textul Convenţiei era, de fapt, o consecinţă a acordului stabilit la Osborne şi constituia un compromis faţă de dorinţa şi voinţa de unire a românilor, remarcă istoricul Constantin C. Giurescu. În vara anului 1857, Franţa, Rusia, Prusia şi Regatul Sardiniei deciseseră ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta Otomană, care refuza să anuleze alegerile pentru adunarea ad-hoc din Moldova falsificate. Criza se rezolvase prin întrevederea de la Castelul Osborne, de pe insula Wight (25 iulie/6 august - 28 iulie/9 august 1857), dintre împăratul Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Marii Britanii, în cadrul căreia se ajunsese la o soluţie de compromis. Astfel, Marea Britanie acceptase atunci anularea alegerilor falsificate din Moldova, iar Franţa s-a mulţumit cu o unire parţială, renunţând la proiectul privind unirea Principatelor sub un principe străin.

Prin Convenţia de la Paris din 1858, urma ca aceste două ţări să poarte numele Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu domn pământean, desemnat pe viaţă (şi nu străin, aşa cum se ceruse), guvern şi adunare legiuitoare proprie. Era înfiinţată Comisia Centrală pentru alcătuirea legilor de interes comun, precum şi Curtea de Casaţie comune pentru ambele Principate, avându-şi sediul la Focşani. Armata urma să aibă un şef unic. Erau desfiinţate privilegiile şi rangurile boiereşti şi erau reglementate prin lege relaţiile dintre proprietari şi ţărani. Se instituia responsabilitatea ministerială. Se stabilea, totodată, modalitatea alegerii membrilor Adunării Elective pe baza unui cens foarte ridicat.("Istoria României în date", Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

S-a hotărât ca fiecare dintre cele două armate să aibă câte un drapel, purtând ca semn al unităţii o banderolă albastră. Cele două armate erau puse sub comanda unui singur şef, numit alternativ de cei doi domnitori.

Fiecare ţară urma să aibă domnul ei, ales dintre cetăţeni care să îndeplinească anumite condiţii: vârsta minimum 35 de ani; venit anual de minimum 3.000 de ducaţi sau galbeni; să fi ocupat funcţii publice timp de zece ani sau să fi făcut parte din Adunare. Legea cenzitară pentru alegerea membrilor adunărilor elective prevedea trei colegii. În primul colegiu intrau ''alegătorii primari'' din judeţe care puteau dovedi un venit funciar anual de minimum o sută de galbeni. Aceştia alegeau câte trei delegaţi în fiecare plasă, delegaţi care, la rândul lor, alegeau un deputat. Din colegiul al doilea făceau parte alegătorii din judeţe care puteau dovedi un venit funciar anual de minimum o mie de galbeni. Aceştia erau ''alegători direcţi'', care alegeau direct, nu prin delegaţi, câte doi deputaţi de judeţ sau ţinut. Al treilea colegiu, al alegătorilor din oraşe, îi cuprindea pe aceia care puteau dovedi un capital funciar, industrial sau comercial - personal sau dotal - de minimum 6.000 de galbeni. Alegătorii trebuia să aibă 25 de ani împliniţi, iar aleşii 30 de ani şi un venit minimum anual de 400 de galbeni. Pe lângă deputaţii aleşi, adunările mai cuprindeau, în fiecare principat, şi deputaţi de drept, anume pe mitropolit şi pe episcopii cu eparhie. (Constantin C. Giurescu, ''Viaţa şi opera lui Cuza Vodă'').

Principatele Române rămâneau mai departe sub suzeranitatea Porţii Otomane şi sub garanţia colectivă a marilor puteri europene.

''Deşi a facilitat doar unirea parţială a celor două Principate, Convenţia de la Paris din 1858 a constituit un pas înainte, afirmând o recunoaştere internaţională a originii comune a muntenilor şi moldovenilor, a necesităţii unirii lor. Recunoscând, prin articolul 2, tradiţiile de viaţă statală de sute de ani, exprimate, între altele, şi prin tratatele încheiate de domnitorii români cu sultanii turci, Convenţia înlătura pretenţiile Rusiei ţariste şi ale Austriei de a-şi impune stăpânirea lor asupra ţărilor române'', se arată în revista ''Magazin istoric'' nr. 10/octombrie 1975, în care este publicat textul integral al Convenţiei de la Paris.

Convenţia de la Paris din 1858 a devenit legea fundamentală a Principatelor, Regulamentele Organice încetându-şi, pe plan juridic, valabilitatea. Convenţia de la Paris a rămas în vigoare până în 1864.AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Marina Bădulescu, editor online: Adrian Dădârlat)