Consiliul Uniunii Europene reprezintă guvernele statelor membre şi este format din miniştrii de resort sau secretarii de stat din fiecare ţară membră a Uniunii Europene.

Rol
Pe lângă rolul de reprezentare al guvernelor statelor membre, adoptă legislaţia europeană şi coordonează politicile comunitare, elaborează politica externă şi de securitate a Uniunii Europene. Fiecare stat membru al Uniunii deţine preşedinţia prin rotaţie pe o perioadă de şase luni. Împreună cu Parlamentul European, Consiliul este principalul organism cu putere decizională al Uniunii Europene, conform www.consilium.europa.eu. În majoritatea cazurilor, Consiliul decide împreună cu Parlamentul European prin intermediul procedurii legislative ordinare, cunoscută drept codecizie. Consiliul funcţionează din 1958 şi are sediul la Bruxelles.

Evoluţie
Prima reuniune a Consiliului s-a desfăşurat la 8 septembrie 1952, la Hotel de Ville din Luxemburg. Consiliul a fost cea de-a doua instituţie care a început să funcţioneze în baza tratatului care a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Semnat la Paris, în 1951, acest tratat a creat cadrul instituţional ce reunea Înalta Autoritate, Consiliul Special, Adunarea şi Curtea. Principalul rol al Consiliului era de a exercita control asupra activităţilor Înaltei Autorităţi, prin emiterea de opinii.

Miniştrii de externe şi miniştrii economiei din cele şase state membre (Belgia, Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda) s-au reunit în cadrul unei reuniuni conduse de cancelarul german Konrad Adenauer, pe baza sistemului inovativ prin care fiecare stat membru deţinea preşedinţia Consiliului pe o durată de trei luni. Germania a fost prima ţară care a deţinut preşedinţia rotativă a Consiliului.

Cu prilejul reuniunii inaugurale, au fost adoptate regulile de procedură şi a fost instituit secretariatul Consiliului, condus de un secretar general în persoana diplomatului din Luxemburg, Christian Calmes. Au fost luate în discuţie relaţiile viitoare cu statele nemembre, în special cu Marea Britanie şi cu Statele Unite ale Americii, şi cu alte organizaţii internaţionale.

La 26 iunie 1956, la Bruxelles, conferinţa interguvernamentală privind piaţa comună şi Euratom a instituit un comitet care a lansat negocierile pentru ceea ce aveau să devină Tratatele de la Roma - documentele fondatoare ale Comunităţii Economice Europene şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice - care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Noua structură instituţională includea patru actori: Comisia, Consiliul, Adunarea şi Curtea. Astfel, existau două puteri executive - Comisia şi Consiliul. La acel moment, Consiliul a primit un rol similar cu cel pe care îl îndeplineşte astăzi - organism decizional cheie în arhitectura structurii europene.

Cele două noi Consilii, respectiv ale Comunităţii Economice Europene şi ale Comunităţii Europene a Energiei Atomice, s-au reunit în sesiunea inaugurală la Palais de Academies din Bruxelles, la 25 ianuarie 1958. Reuniunea a fost prezidată de Victor Larock, ministrul belgian al afacerilor externe. Miniştrii au convenit asupra înfiinţării Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper), un Comitet Economic şi Social şi Adunarea.

La 1 iulie 1965, guvernul francez a rechemat la Paris reprezentantul lor permanent de la Bruxelles şi a anunţat decizia de a nu lua parte la viitoarele reuniuni ale Consiliului, ale Coreper sau ale comitetelor Consiliului şi ale părţilor de lucru. Această politică a scaunului liber a durat aproximativ şase luni şi s-a încheiat cu prilejul unei reuniuni speciale a Consiliului, desfăşurată la 17-18 şi 28-29 ianuarie 1966. La 29 ianuarie 1966, Consiliul a emis o declaraţie prin care anunţa că s-a ajuns la un acord asupra viitoarelor relaţii între Consiliu şi Comisie, acest acord devenind cunoscut drept compromisul Luxemburg, care a avut rolul de a deschide calea spre rezolvarea diferendului privind coordonarea activităţilor Comunităţilor şi ale instituţiilor acestora. Astfel, la 1 iulie 1967, a intrat în vigoare Tratatul de Fuziune sau Tratatul de la Bruxelles, care instituia un singur Consiliu - drept Consiliul Comunităţilor Europene, care înlocuia Consiliul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Consiliul Comunităţii Economice Europene şi Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice. Similar, a fost instituită o singură Comisie Europeană.

În noiembrie 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Consiliul primeşte denumirea sa actuală - Consiliul Uniunii Europene. În baza primului pilon - cel al Comunităţii Europene - Consiliul Uniunii Europene primeşte drept de codecizie alături de Parlamentul European. Procedura de codecizie, redenumită procedura legislativă ordinară prin Tratatul de la Lisabona din decembrie 2009, s-a dovedit a fi definitorie pentru balanţa puterilor între instituţiile europene, devenind procedura standard în conformitate cu tratatele pentru actele legislative şi este în prezent aplicabilă pentru majoritatea domeniilor politice ale Uniunii.

Cele două schimbări majore introduse de Tratatul de la Lisabona au vizat noul sistem de vot privind majoritatea calificată şi principiul rotaţiei, în baza grupului de lucru al troicii, respectiv a celor trei preşedinţii rotative, care urmăresc, pe durata celor 18 luni, adoptarea agendei comune. Prima astfel de troică care a lucrat în comun a fost reprezentată de Spania, Belgia şi Ungaria, în perioada 1 ianuarie 2010 - 30 iunie 2011.

Funcţionare
Chiar dacă Consiliul Uniunii Europene este o entitate juridică distinctă, se întruneşte în configuraţii diferite la nivelul miniştrilor sau secretarilor de stat din statele membre, în funcţie de tematica care urmează să fie discutată. Ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, numărul configuraţiilor în care Consiliul Uniunii Europene se întruneşte a crescut de la nouă la zece, în urma separării formatelor dedicate Afacerilor Generale de Relaţiile Externe.

Preşedinţia rotativă organizează şi conduce toate reuniunile Consiliului Uniunii Europene, excepţie făcând Consiliul Afaceri Externe, care este prezidat de Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate.

În timp ce Consiliul European (ce reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre) se ocupă de orientarea strategică, de situaţiile delicate sau de gestionarea crizelor, preşedinţia Consiliului este responsabilă de punerea în aplicare a muncii Consiliului Uniunii Europene privind legislaţia europeană, asigurarea continuităţii în ce priveşte agenda Uniunii Europene, procesele legislative şi cooperarea între statele membre.

Consiliul Uniunii Europene ia deciziile prin majoritate simplă, majoritate calificată sau prin vot unanim, în funcţie de decizia care trebuie adoptată. Votul în Consiliul Uniunii Europene se poate desfăşura doar dacă se întruneşte majoritatea membrilor săi. Formula standard de vot pentru deciziile Consiliului Uniunii Europene este cea a majorităţii calificate, care este folosită pentru circa 80% din legislaţia Uniunii Europene, conform www.consilium.europa.eu.

Peste 150 de grupuri de lucru şi comitete sprijină activitatea miniştrilor care analizează propunerile în diferitele configuraţii ale Consiliului Uniunii Europene. Aceste grupuri de lucru şi comitete sunt formate din oficiali ai tuturor statelor membre ale Uniunii.

Un rol important este îndeplinit de Secretariatul General al Consiliului, organism care sprijină atât Consiliul European cât şi Consiliul Uniunii Europene, ajută la organizarea şi asigură coerenţa activităţii Consiliului Uniunii Europene, precum şi în ce priveşte implementarea agendei pe cele 18 luni. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Horia Plugaru, editor online: Ady Ivaşcu)