Vâscul, căruia i se mai spune şi ''creanga de aur'', este recunoscut drept simbol al Sărbătorilor de iarnă. În mitologiile europene, vâscul are un loc cu totul aparte, fiind considerată o plantă încărcată de magie, simbol al curăţeniei spirituale, al libertăţii şi armoniei, semn de bun augur al dragostei, apărător şi protector al casei şi al familiei, potrivit volumului ''Cartea de Crăciun'' de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).

Vâscul era considerat o plantă sacră atât de norvegieni şi druizii celţi, cât şi de indienii nord-americani. Atârnat deasupra uşii, vâscul aduce noroc în casă, bunăstare şi fericire. Vâscul îşi menţine prospeţimea verde şi în timpul iernii, rezistând la ger şi întuneric. Vechii germani credeau că această plantă provine direct din cer. Pentru că nu-şi pierde frunzele niciodată, ca şi bradul, se crede că aduce spor şi sănătate în familie şi în casă. Este simbol în stabilitatea şi fericirea cuplurilor de îndrăgostiţi, existând credinţa că o crenguţă de vâsc aduce cu ea un înger ce păzeşte dragostea.

Potrivit unei tradiţii mult răspândite (în special în ţările anglo-saxone) cei care se sărută de Crăciun sub o ramură de vâsc vor avea bucurie şi fericire.

Celţii au fost cei care au iniţiat un adevărat cult al acestei plante pe care o considerau de esenţă divină. În viziunea lor, cel mai preţios vâsc era cel crescut pe stejar - îl numeau ''lacrima stejarului'' şi însoţeau culegerea unui astfel de vâsc de ceremonii fastuoase. Druizii, preoţii celţi înveşmântaţi în alb, tăiau vâscul numai cu o seceră de aur, şi-l înveleau apoi cu grijă într-o mantie albă. Cu acel prilej se adunau ofrande şi se jertfeau doi tauri albi, înălţându-se rugi către zeii atotputernici, pentru a fi îndepărtate duhurile rele.

O altă legendă spune că Balder, fiul zeiţei norvegiene Frigga, ar fi fost ucis de o săgeată din vâsc. Lacrimile albe ale zeiţei l-au readus la viaţă, iar ea a binecuvântat planta. În alte legende medievale se spune că vâscul era atât de mult venerat, încât dacă doi duşmani se întâlneau din întâmplare sub un pom în care era vâsc, ei încetau imediat duşmănia şi se împăcau spre cinstirea vâscului, a cărui putere magică o recunoşteau astfel, precizează volumul "Cartea de Crăciun".

Vikingii divinizau vâscul, îl considerau un simbol al păcii, era ca un spirit ce-i proteja de cele rele. Grecii au spus că Eneas a păşit în lumea cealaltă pe o poartă deschisă cu o mlădiţă de vâsc. Romanii l-au aşezat sub formă de coroniţă pe capul zeiţei Diana, simbol al fertilităţii.

În ajunul Crăciunului, oamenii îşi împodobesc casele cu vâsc ca simbol al bucuriei şi pentru pacea sufletească. Sărutul sub vâsc este asociat pentru prima oară cu festivităţile organizate de greci cu ocazia Saturnaliilor, iar, mai târziu, cu tradiţiile primitive legate de căsătorie. Acest obicei îşi avea originile în mai multe credinţe. Una dintre acestea era aceea că vâscul era un leac pentru fertilitate. De Crăciun, fiecare fată care stătea sub coroniţa de vâsc nu putea refuza sărutul. Acesta putea însemna iubire, prietenie sau noroc. Dacă fata rămânea nesărutată, avea ghinion în dragoste în anul următor şi nu se căsătorea.

Obiceiul mai spunea că de fiecare dată când un bărbat săruta o fată, trebuia să rupă şi una dintre bobiţele albe ale vâscului. După ce toate bobiţele au fost rupte, nimeni nu se mai săruta sub coroniţa de vâsc.

Chiar dacă semnificaţia strămoşilor a fost uitată, obiceiul sărutului sub vâsc este păstrat în multe ţări. Dacă un cuplu îndrăgostit se sărută sub vâsc înseamnă că va avea o relaţie lungă şi fericită. În Franţa şi în alte ţări europene, acest obicei se practică în noaptea de Anul Nou. AGERPRES/(Documentare - Marina Bădulescu, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Daniela Juncu)