Criticul şi istoricul literar Alexandru Piru este, potrivit Dicţionarului general al literaturii române (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006), istoricul literar cel mai temeinic pe care îl deţine, în formulă tradiţională, literatura română postbelică, după generaţia lui G. Călinescu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu.

S-a născut în 22 august 1917, la Mărgineni, judeţul Bacău. Familia sa se pare că avea o ascendenţă aromână. A urmat şcoala primară în comuna natală, iar cursurile secundare la Liceul "Principele Ferdinand" din Bacău, secţia reală (1928-1936). A făcut studii universitare la Iaşi, la Facultatea de Litere şi Filosofie, unde i-a avut ca profesori, între alţii, pe G. Călinescu, Iorgu Iordan, Dan Bădărău, fiind licenţiat în filologie modernă (1940).

În 1941 a absolvit cursurile Şcolii Normale Superioară, pe care o termină în 1941. Anul următor (1942) a susţinut examenul de capacitate în învăţământul secundar la Bucureşti şi a fost este clasat primul pe ţară. A predat la Liceul Naţional din Iaşi (1943-1944), apoi la Liceul de Construcţii Civile şi Edilitare din Bucureşti (1944-1947).

A fost numit asistent la Catedra de literatură română modernă a lui G. Călinescu de la Facultatea de Litere din Bucureşti la 1 ianuarie 1946. Şi-a luat examenul de doctorat în 1947, cu teza "Opera lui G. Ibrăileanu", cu menţiunea magna cum laude, conducător ştiinţific fiind G. Călinescu.

Scos din învăţământul universitar odată cu profesorul său, la 1 octombrie 1949, din motive politice, Alexandru Piru a lucrat timp de şapte ani ca topometru, strungar, paznic, salvamarist.

"Nu a făcut niciodată caz de persecuţiile şi privaţiunile la care a fost supus. Solicitat în mai multe rânduri să vorbească despre eliminarea lui G. Călinescu şi a asistenţilor săi de la Universitatea din Bucureşti, a publicat în 'Caiete critice' (1993) un articol documentat şi obiectiv, fără a se referi, nici de data aceasta, la destinul său, cu o discreţie şi o mândrie pe care puţini le-au înţeles şi le-au apreciat", notează Dicţionarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006.

A fost reintegrat, în 1956, ca asistent, iar din 1966 ca profesor prin concurs, la Facultatea de Filologie din Bucureşti şi la Universitatea din Craiova, unde va fi şi decan din 1969 până în 1974, asigurând până în 1976, ca redactor-şef, şi conducerea revistei "Ramuri".

Ca profesor a preluat stilul maiorescian al prelegerilor magistrale. "Avea, totuşi, o cordialitate remarcabilă în relaţiile cu studenţii şi la examene dădea întotdeauna note mari. Era ceea ce se cheamă un om bun, în ciuda atitudinilor lui războinice din presa literară. Trăia, în ultimii ani, într-un cerc restrâns de prieteni. Dorea să păstreze legăturile cu învăţământul filologic, dar, în două rânduri, Senatul Universităţii din Bucureşti i-a respins după 1990 cererea de a rămâne profesor consultant. O injustiţie enormă, de neiertat. Cei care îl dăduseră afară in 1949 şi îi luaseră locul la catedră îl împiedicau acum să mai aibă contact cu studenţii", adaugă lucrarea citată.

Debutul său a avut loc în "Jurnalul literar" (1939) cu recenzii critice, după ce publicase versuri în ziarele ieşene, în vremea studenţiei. Format în cercul lui G. Călinescu, lucrările de referinţă au fost pentru Alexandru Piru "Fiziologia criticii" şi "Istoria literaturii franceze" de Albert Thibaudet şi "De la Baudelaire la suprarealism" de Marcel Ravmond.

Între 1946, când a scos la Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă prima carte, "Viaţa lui G. Ibrăileanu", şi 1959, când apare "Opera lui G. Ibrăileanu", adică treisprezece ani, nu a publicat nimic. Ulterior va avea o activitate bogată. A acoperit, după exemplul lui N. Iorga şi G. Călinescu, spaţiul întregii literaturi române. A început cu articole despre autorii contemporani, strânse în volumul "Panorama deceniului literar românesc 1940-1950" (1968), a trecut la studii monografice, aplicând, iarăşi, îndemnul lui G. Călinescu, potrivit căruia un critic tânăr trebuie să îşi încerce forţele în spaţiul clasic. În 1961 a publicat volumul "Literatura română veche", urmat în 1964 de "Literatura română premodernă".

În 1981 a scos "Istoria literaturii române de la început până azi", care asumă o privire sistematică asupra întregii literaturi române, după modelul lui G. Călinescu (compendiul din 1945) şi E. Lovinescu ("Istora literaturii române contemporane", 1937).

"Rostul lucrării este să vizioneze critic o materie imensă şi variată şi să stabilească o justă scară de valori. întreprindere totdeauna riscantă, prilej de mari nemulţumiri. Nu a scăpat de ele nici P. El împarte literatura pe epoci mari de creaţie (epoca veche, epoca de tranziţie, perioada modernă, epoca marilor clasici), iar când într-o epocă sunt mai multe direcţii clasifică autorii şi scrierile în funcţie de stilul estetic general. Revine, astfel, la criteriul lui G. Ibrăileanu, dar se desparte de criticul de la 'Viaţa românească' prin introducerea factorului estetic în compartimentarea epocii", explică lucrarea citată.

Alexandru Piru, spre deosebire de E. Lovinescu, desfiinţează frontiere şi reorganizează teritoriul literaturii moderne pe spaţii mai întinse. Poezia, proza, critica, dramaturgia merg sunt puse împreună sub acelaşi steag estetic şi cu participarea mai multor promoţii de autori, fără să mai aibă în vedere criteriul generaţiei.

În ceea ce priveşte literatura română actuală, care începe în 1948 cu Marin Preda, istoricul literar nu mai descoperă stiluri, tendinţe estetice, scriitorii importanţi sunt definiţi pe rând prin datele esenţiale ale operei, într-un spaţiu ce variază de la şase-şapte pagini (Marin Preda) la o jumătate de rând.

După exemplul lui G. Ibrăileanu, E. Lovinescu şi G. Călinescu, Alexandru Piru a făcut şi literatură de ficţiune. "Cearta" (1969) este un roman despre psihologia cuplului.

S-a stins din viaţă la 6 noiembrie 1993 la Bucureşti. AGERPRES / (Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru, editor online: Alexandru Cojocaru)