Personalitatea omului politic şi militar Mustafa Kemal (1881-1938) supranumit ''Ataturk'' (''Tatăl Turcilor'') şi-a pus puternic amprenta asupra statului turc modern. Seria de reforme pe care acesta le-a promovat a transformat din temelii societatea tradiţională turcă.

Tratatul de la Lausanne (1923) a revizuit condiţiile oneroase impuse la Sevres în 1920, Turcia devenind un stat independent şi suveran. În urma abdicării şi fugii sultanului Mehmed al VI-lea Vahideddin, Mustafa Kemal a fost ales în funcţia de preşedinte al statului (1923-1938). Aflat în fruntea Partidului Poporului, creat în 1922, el a trecut la fundamentarea marilor reforme care au pus bazele Turciei moderne, notează lucrarea ''Mica enciclopedie a Marelui Război (1914-1918)'' (Ed. Corint, 2014).

Rând pe rând, noul regim a desfiinţat instituţia califatului, ceea ce a determinat laicizarea statului turc (1924), a interzis purtarea fesului şi veşmintelor religioase, calendarul musulman a fost schimbat cu cel gregorian (1925), iar codul religios islamic a fost înlocuit cu cel de inspiraţie elveţiană (1926). Prin aceasta s-a modificat statutul femeii în societate, iar poligamia a fost interzisă.

Domeniul cultural şi educaţional a reprezentat, de asemenea, o prioritate pentru Mustafa Kemal Ataturk. Pentru laicizarea completă a învăţământului, la 3 martie 1924, s-au desfiinţat şcolile religioase şi au fost eliminate disciplinele religioase din programele şcolare. În 1926, învăţământul a devenit general, obligatoriu şi gratuit.

Completarea firească a acestui demers a constituit-o reforma lingvistică, proces care trebuia realizat prin două strategii de bază - adoptarea unui nou alfabet şi purificarea vocabularului de cuvintele arabe şi persane şi păstrarea doar a celor turceşti, notează http://countrystudies.us/.

''Reforma lingvistică'' (''dil devrimi'') a început oficial în mai 1928, odată cu înlocuirea numerelor scrise în arabă cu echivalentele occidentale ale acestora. A fost înfiinţată o comisie de experţi numită ''Societatea Lingvistică'', fiind studiate alfabetele mai multor popoare. După dezbateri îndelungate a fost adoptat alfabetul latin. Decizia a fost făcută publică la 9 august 1928. În aceeaşi lună, mai multe ziare din Istanbul şi din Ankara au folosit caractere latine.

La 1 noiembrie 1928, Turcia a făcut un pas important spre modernizare, înlocuind oficial scrierea arabă (pe care limba turcă otomană o folosise de secole) cu alfabetul latin. Acesta conţine 29 de litere (8 vocale şi 21 consoane).

Mai mulţi membri ai Adunării Naţionale au propus ca introducerea noului alfabet să fie realizată într-o perioadă de până la cinci ani. Ataturk a insistat ca trecerea să se facă rapid, în decursul a câtorva luni. Autorităţile turce au organizat o largă acţiune pentru familiarizarea populaţiei cu noua grafie. Ataturk s-a implicat personal, participând la predarea noului alfabet. Cu o cretă şi o tăbliţă de scris, el a călătorit în întreaga ţară dând lecţii de scriere în şcoli sau în pieţele săteşti populaţiei a cărei rată de analfabetism ajunsese la aproape 100%.

Şi la nivelul lexicului, transformarea a fost profundă. La sfârşitul anilor '20, peste 80% dintre cuvinte erau de origine arabă, persană sau franceză. La începutul anilor '80, ponderea cuvintelor de această origine a scăzut sub 10 procente.

Lexicologii au început să renunţe la cuvintele arabe şi persane din dicţionare, înlocuindu-le cu termeni arhaici sau cuvinte din dialectele turceşti sau cuvinte noi create din tulpini şi rădăcini vechi. Societatea Limbii Turce (Türk Dil Kurumu), înfiinţată în 1932, a supravegheat colectarea şi difuzarea vocabularului folcloric şi a expresiilor folclorice pentru a fi folosite în locul cuvintelor străine. Cetăţenii, în general, au fost invitaţi să propună alternative la cuvinte şi expresii care nu erau de origine turcă, iar mulţi au răspuns acestui demers. În 1934 au început să fie publicate liste de cuvinte noi turceşti, iar în 1935 au început să apară în ziare.

Efectele pe termen lung ale reformei lingvistice au fost diferite. Alfabetul conceput fonetic, bazat pe scrierea latină, a uşurat dobândirea rapidă a cunoştinţelor. În plus, dezvoltatorii limbii turce moderne au inclus în mod conştient termeni ştiinţifici şi tehnologici. Realizând un limbaj de masă uniform care şi-a dobândit literatura proprie, reforma a contribuit şi la diminuarea decalajului lingvistic dintre clase, o moştenire a societăţii otomane. Deşi lucrările nou create nu aveau unele dintre conotaţiile bogate ale lexiconului mai vechi, turca modernă s-a dezvoltat ca o limbă literară fertilă, numeroşi prozatori şi poeţi creând opere apreciate, mai ales după 1950. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)